M-am născut într-un bordei
Învelit cu paie….
Doinitor mi-a fost un tei;
Leagăn o copaie.

Mama mă lua cu ea,
Când pleca la muncă;
Ba, la grâu când secera;
Ba, la fân pe luncă…

Câte-un pom, stingher prin grâu,
Mă umbrea cu ramii-i ,
Când curgea sudoarea –râu-
Pe obrajii mamii…

La culesul de porumb
Stam cu ochii-n nori, –
Pe sub zările de plumb
Când treceau cocori…

Când eram așa codan,
Ani și ani apoi,
Mă avură ca cioban
Un ciopor de oi…

Și-ntr-o toamnă-când crăpa
Coaja de pe nucă-
M-a cuprins de-odată-așa
Dor nespus de ducă.

Mi-am lăsat în vad la râu
Turma să se-adape,
Iar cavalul de la brâu
Mi l-am dat pe ape…

, , Doamne-ajută! ” – și-am plecat
Pe la scocul morii…
Funigei pluteau pe sat
Și plecau cocorii…

Plin de visuri, am intrat
Într-o lume nouă
Și-aveam sufletul curat
Ca un bob de rouă!

Un vârtej nebun, de-atunci,
Cată să mă-ngroape ,
Ca pe-un pai când îl arunci
În vâltori de ape;

Și, la fiecare pas,
Bobul de lumină,
Cu dureri adânci în glas,
Din adânc suspină:

, , Unde sunteți, blânde oi,
, , Lainice mioare?
, , Azi mi-e dor, mi-e dor de voi,
, , De n-am loc sub soare!

, , Mâine o să fiu în lunci;
, , Uite, plec la drum;
, , N-am știut ce fac atunci…
, , O să știu, de-acum…

, , Toată viața mea, de azi,
, , Mi-oi petrece anii
, , Prin poene, pe sub brazi,
, , Numai cu ciobanii.

, , Basme lungi, pe vreme rea…
, , După buri de ploaie
, , O să știu ce iarbă vrea
, , Fiecare oaie…

, , Să văd iar cum s-o-ntrista
, , În amurg imașu’,
, , Când din bucium va cânta
, , Sandu Buciumașu;

, , Și-n al ploilor șirag,
, , Cu-al tălăngii cânt,
, , Să nu știu, de-atâta drag,
, , Pe ce lume sunt!…”

Dar, de câte ori mă duc, –
Doru-mi nu se curmă,
Căci cutreier, singur-cuc,
Lunca fără turmă;

Și-apoi plec, cu pasul rar,
Făr-să știu anume:
De ce vin, ca să plec iar
Să mă pierd în lume!

Autor: Vasile Militaru