Prima parte

   Mă așezasem lângă o fereastră în feribot…ploua! De fapt ploaia asta nu se mai termină, mi-am zis, niciodată! Mergeam pentru prima oară pe insulă și nu-mi păsa de faptul că nu știu ce o să se întâmple, nu! Era adâncimea resemnării mele, să merg fară țintă, să mă golesc de gânduri, să mă vindec!

Priveam la legănarea lentă a vasului în ritmul pescărușilor care ne însoțeau,valuri gălăgioase cu acorduri inalte, stridente. Nu știu dacă ați reușit vreodată să vă îndepărtați de zgomotul din jur, să nu-l simțiți decât ca o mantie, largăașa simțeam atunci, eram într.o bulă prin care răzbăteau zumzetul motoarelor și cântecul pescărușilor..

De la o vreme, am simțit cum cineva-mi vorbește, privind prin mine, fără să mă deosebească de lumea pestriță din jurul meu, tovarăși neștiuți cu care făceam această traversare. Stiti voi, întrebări banale, despre vreme, despre gânduri, intenții pe insulă, despre jacheta mea albastră pentru vânt și ploaie..

La coborâre mi-a zis scurt’ ’Hai!’ ’și am urmat-o! Nici măcar nu o zăream prea bine prin ploaia măruntă, însă o auzeam cumva în mintea mea! Poate nici nu-mi vorbea, poate doar visam și încă eram pe vas. A deschis ușa firesc și m-a împins înăuntru, pentru că mă oprisem în prag, încurcat!

-Hai să-ți fac un ceai, tremuri, nu vezi?

Am privit-o atunci, pentru prima oară! Doamne ce frumoasă ești!! Nu știu dacă am rostit asta, nu știu, poate doar vocea minții mele a articulat cuvintele…am rotit ochii…Nu mai vazusem niciodată așa ceva! Cald, ca două brațe întinse spre tine, primitoare și aducătoare de liniște. O canapea cu tapiserie înflorată, o măsuță pentru ceai, o pendulă veche, plimbându-și brațul tânguitorCâteva statuete de alabastru, închipuind îngeri dolofani și zâmbitori, tronau deasupra unui șemineu vechi și nefolosit probabil de multă vreme.

Însă, cel mai neașteptat spectacol îl oferea acel perete din sticlă, prin care se vedea țărmul înalt și stâncos, străjuit de construcția semeață a farului…și…el!Un Doberman zvelt și lucios ca un corb. M-a mirosit curios, m-a privit îndelung parcă prevenindu-mă “ai grijă,străine, nu știi în ce te bagi…nu știi”

Am vrut să-l răsplătesc cu o măngăiere amicală însă caninii lui dezveliți amenințător mi-au oprit mișcarea palmei drepte….tic-tac…tic-tac…

Mi-a turnat ceaiul într-o cană nefiresc de mare fără să scoată un sunet, apoi cu o plutire a aprins lampadarul de lăngă noi…se însera. Cu fiecare aroma pe care o simțeam aducându-mi căldura alunecând cu o bucurie stranie înlăuntrul meu, simțeam privind-o că o primesc de fapt pe ea…era o vrajă, era oare ?…inevitabil mi-a fugit gțndul la ultima melodie pe care o ascultasem înainte de îmbarcare…’’este sezonul vrăjitoarelor’’…am zâmbitfăptura aceea nu putea fi o vrăjitoare, nu…e jocul minții mele obosite și prea încărcate..Totuși simțeam cum intra fără să ceară voie, fără să scoată un sunet…înainta și cotrobăia prin unghere știute doar de mine, răscolea, învălmășea totul,iar eu?,…eu nu mă puteam împotrivi….tic …tac….tic…tac..

– Va urma – 

Iulie, 2020

Autor: Iulian Iacob (Marea Britanie)

 

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *