Ziua României va fi ziua aceea în care
(gânduri la ajunul zilei naționale)

România înseamnă întâi de toate cei născuți în vatra țării, oamenii, apoi, înseamnă toată moștenirea vetrei și mai apoi celelalte, cu bune și încă nu destul de bune.
Românii de acasă duc țara prin vremuri, o trăiesc așa cum pot, o sfințesc, fiindcă omul sfințește locul. Dacă România este frumoasă este așa din strădania lor.
Adesea, românii de acasă își doresc o țară ca afară și, neștiind bine ce își doresc, se trezesc în casa lor cu stăpâni străini. Ce-i mai rău e că printre acei străini sunt și români înstrăinați de dragostea de neam.
Românii plecați în lumea largă sunt duși cu țara pe dânșii ca o epidermă niciodată de jupuit sau de lepădat. Ei au țara până-n măduva oaselor și le este frică, frică teribilă că nu vor mai apuca să o vadă, că se vor prăpădi printre străini sau că nu o vor mai găsi la locul ei.
Românilor plecați le este dor de acasă dar, mai grav, și românilor de acasă le este dor de acasă, de o Românie în care vrajba, dezbinarea, ciocoismul și nepăsarea, lipsa dragostei, care sărăcesc vatra și pustiesc duhul neamului, să fie învinse… Doamne! Grea patimă neiubirea!
Ziua României va fi ziua aceea în care noi cu toții, oriunde am fi, oricât de bogați sau de săraci, oricât de școliți sau poziționați social, cu oricâte motive de mândrie sau de rușine, vom înțelege ce înseamnă să ai o țară și mai ales cum trebuie să o lași în urma ta.


Autor: Valeriu Dg. Barbu

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *