Placentele de noiembrie

Despre copacul vieții desenat în placente
vorbea Acela în tren
afară era un noiembrie fugărit printre geamuri
știam prea bine curgerea
din sensul acelor de ceasornic
așa că atunci când
un deget de copil speriat
a început să scrie pe sticla nenăscută
silabe din două litere repetate
ca un scâncet
ca un scâncet dintr-un alt noiembrie
ca să opresc târziul
am coborât în prima gară
și printre siluete distorsionate de uitare
cu târnăcoape
lopeți
foreze
apoi cu dinții
am golit miezul pământului
și mi-am învelit frica
în placenta noiembrilor pierdute
acolo Acela m-a privit lung
negru m-a privit
în timp ce de sus
de foarte de sus
s-a auzit cum roțile
printre franjuri de lumină
măsoară placente silabe copaci.

Un bănuț pentru decembrie

Vor arunca
da vor arunca
flori confetii pământ zăpezi lacrimi unii
altceva alții
în mișcarea gloatei aruncarea
la țintă sau la gunoi
e esența
nu vor conta necroloagele
nici postările cu emoticoane albastre
efectul de masă l-am discutat cu Canetti
așa că înainte de asta
în fiecare decembrie
dă-mi doar un bănuț
pentru cuvântul pe care nu l-am spus
ca să mă pot ierta când rătăceam în subiect
ca să te pot iubi când mă uitai printre rânduri
cap sau pajură tot una
prețul unei idei
e o ruletă rusească pe viață și moarte.

Cărămizile

Mie.

Trecea, așa ca o nălucă, fără să vadă oamenii pe stradă. Totdeauna avea căștile de la telefon înfundate în urechi, ascultând, ea știe ce. Uneori, câte o cască atârna peste haine, semn că vorbea cu cineva, pentru că o și auzeai răspunzând, de obicei scurt, aceluia cu care conversa. Imediat ce termina discuția, punea și a doua cască la loc, în ureche, intrând din nou în lumea ei. O admiram pentru aerul acela indiferent, ce o înfășura în mister și pentru felul absent de a păși, ca și cum ar fi fost singura persoană din univers, căci da, asta purta cu ea, o imensă însingurare. Nu era o însingurare ostentativă sau care cerea compătimire. Era ca o prelungire a felului ei de a fi, pe care o purta cu noblețe. În schimb, ciudată la ea și puțin anacronică, era eleganța cu care se îmbrăca și în contrast, plasa nelipsită, în care ducea o cărămidă. Zilnic, la ora prânzului, indiferent de vreme, o vedeam trecând prin fața porții, mergând cu pas egal și cu spatele drept. Cum o vedeam din profil, dacă eram la fereastră, pe jumătatea de obraz vizibilă, sesizam doar o seninătate ciudată. La întoarcere, cam peste o oră, celălalt obraz, afișa aceeași seninătate, poate cu un pic de lumină în plus. Chiar dacă nu eram acasă la ora la care venea sau pleca, puteam să-mi fixez ceasul după ea. Spun asta, pentru că uneori, având treabă prin oraș, o întâlneam în același interval orar, pe același traseu și când ne apropiam una de alta, invariabil aveam tendința să îi fac loc, dându-i întâietate, deoarece trotuarul părea prea îngust pentru misterul ce îl purta și pasul meu în lateral, era singurul mod în care, puteam reacționa, ca un semn, oricum nevăzut de ea, de apreciere și respect. După un timp, am sesizat că la dus avea cărămida în plasă și la întoarcere, plasa era goală. M-am întrebat de câteva ori ce naiba face cu cărămida, dar gândul, cum a venit, așa a și plecat, deși, destul de des, mă trezeam din senin că îi văd imaginea în fața mea. Devenise atât de importantă trecerea ei, încât mânată de curiozitate, mi-am pus în gând să o urmăresc o dată, dar nu știu cum se făcea că parcă exact la ora la care trecea, aveam tot altceva de făcut. Chiar mi-am pus un memento la telefon, dar și atunci ceva neprevăzut mi-a dat planul peste cap. Așa a trecut timpul fără să-mi dau seama, săptămînă după săptămână, lună după lună, timp în care, doamna și trecerea ei prin fața porții mele, era constanta, care fixa programul meu zilnic.
În ziua aceea, udam florile de pe pervaz, deci eram la geam, când a trecut. Aveam o găletușă din care obișnuiam să iau apa și o cană în mână, pe care o foloseam ca măsură, pentru că mi se întâmplase de multe ori să pun apa în exces. O jumătate de cană de apă la ghivecele normale și o cană la ghivecele mai mari. Era ora la care trecea, ea. Nu îmi venea să cred! Am rămas cu mâna, în care țineam cana, suspendată în aer! Doamna, era îmbrăcată într-o salopetă de muncitor, avea o șapcă cu cozoroc și cozorocul, era întors într-o parte. Căștile erau amândouă la locul lor, semn că era plecată în lumea ei, dar salopeta, nu se potrivea de loc cu tot ce văzusem la ea, până acum. Am pus rapid cana jos și așa în ținută de casă, respectiv într-un capoțel subțire și șlapii zilnici, am ieșit iute din casă, am închis poarta și am plecat după ea. Noroc că nu era nimeni pe stradă să mă vadă, dar și dacă ar fi fost, atât de prinsă eram de urmărire, încât cu siguranță nu mi-ar fi păsat. Eram la câțiva metri în spatele ei. Îi studiam din spate, mersul, alura, înălțimea și-mi imaginam fel și fel de lucruri despre direcția în care mergea. Avea un pas săltăreț și ținea în mână o plasă diferită de cea transparentă, cu care mă obișnuise… Asta, era din rafie și era burdușită cu niște lucruri, care împungeau din loc în loc. La prima intersecție a luat-o spre cimitir. Am urmat-o pe drumeagul îngust, până la poartă, unde m-am oprit, neștiind ce să fac, dar am văzut-o la cișmeaua din curtea interioară, cum se apleacă deasupra țâșnitoarei și în loc să bea, și-a băgat fața în jetul de apă,rămânând acolo câteva secunde bune. Apoi și-a dat șapca jos și și-a șters fruntea și obrajii, cu ambele palme, după care și-a luat plasa și a luat-o pe o alee. Am urmat-o, extrem de curioasă dar și destinsă cumva, ca și cum acceptasem acel ” fie ce o fi” fiind pregătită pentru orice. În capătul unei alei, am văzut-o cum se așează lângă o grămadă mare de cărămizi. Mi s-a părut ciudat, dar dintr-odată, m-a lovit, exact ca o cărămidă în cap, toată grozăvia situației, mai ales când am văzut ce scoate din plasă. Înșira pe cărămizi, ba un cancioc, ba o mistrie și pe lângă, alte chestii mai mici, pe care nu le deslușeam de la distanța la care mă aflam. La un moment dat a întors capul spre mine și mi-a zâmbit. Mi-am dat seama că m-am deconspirat. Probabil o făcusem mai de mult și zâmbind și eu, m-am apropiat de ea. Nu a spus niciun cuvânt, dar s-a așezat pe bordura unui mormânt. M-am așezat și eu lângă ea.
– Treisutecincizeci de cărămizi! – a spus, după câteva minute de tăcere, în care părea că uitase de mine. Și-a scos din buzunarul salopetei un pachet de țigări și o brichetă. Nu se uita la mine. Nici nu știu dacă fixa ceva anume și dacă asta se întâmpla, cu siguranță ținta privirii, era într-o zonă în care eu nu aveam acces.
– Am avut ceva probleme cu administratorul cimitirului din cauza lor, dar norocul meu a fost că aici în colț, nu mai e loc pentru un alt mormânt. Acum s-a obișnuit cu mine și mă lasă în pace. Mi-a propus să facă el sau o echipă de muncitori, bordurile, chiar mi-a făcut o reducere destul de substanțială, însă l-am refuzat. Am acceptat doar găleata în care urmează să fac mortarul. Sacii mi i-a adus azi dimineață, cu mașina, un prieten – a zis și și-a aprins țigara. Trăgea cu poftă din ea iar când elibera fumul, se uita în urma dârelor, ca în urma unui copil care pedalează prima dată singur și pe care deși ți-ai impus să nu îl mai susții, îl aperi totuși cu mâinile ridicate pe lângă o șea de bicicletă imaginară. Mi-am tras capoțelul peste genunchi și mi-am rezemat coatele de ele, așezându-mi capul în pumnii lipiți. Priveam și eu în direcția în care privea ea, dar în afară de mormintele cuminți, nu vedeam nimic deosebit. Tăceam. Înainte de ultimele fumuri de țigară, a început să vorbească, așa din senin, ca și cum ar fi continuat un monolog, rotunjit, de atâta rostit.
– Treisutecincizeci de amintiri. Atât am reușit să adun. Vorbesc de cele frumoase, care contează. Cu celelalte… probabil aș fi putut construi un alt zid chinezesc – zise.
– L-am iubit! Cu disperare l-am iubit! Era suficient să se uite la mine cu verdele ăla scânteind în ochi sau să-mi strângă ușor degetele înainte de a le săruta. Știa să tacă, nederanjând tăcerile mele. Știa să-mi mângâie tâmpla, răcorind-o de iureșul gândurilor. Funcționam ca doi senzori sensibili la trăirile celuilalt, până acolo încât ne preluam inclusiv durerile. Știu că e greu de crezut, dar așa a fost. Cel puțin în primii ani, așa a fost! În gânduri, reușeam câteodată să ne separăm, când era vorba de amănunte tehnice de specialitate, dar și atunci, firele invizibile ce ne uniseră, acționau, dând alarma. Odată, plecat fiind într-o delegație în Maroc, printre multele deplasări în interes de serviciu, în timp ce găteam, m-a lovit o durere cumplită de cap, în același timp cu un junghi în rinichiul drept. Aveam deja experiență în recunoașterea durerilor lui, dar din reflex, am revăzut toate activitățile mele care ar fi putut declanșa ceea ce simțeam. Rememoram traseele, ferestrele deschise, apa consumată, mișcările bruște și nimic din astea nu ar fi putut fi cauza, a ceea ce simțeam. Durerea devenise enervantă. Nu mai dădeam randament cu treburile casei, urmau să vină copiii de la școală așa că am acționat rapid și l-am sunat. Nu mi-a răspuns imediat și asta m-a iritat. Am trecut de la faza aia cu: -„Ce faci, dragule?, Mi-e dor de tine!”-, le spusesem oricum în gând în timp ce număram apelurile, direct la nervi, iar în momentul în care a răspuns, am izbucnit: „- Ia naibii un calmant, că nu mai pot și bea și un pahar mare de apă!”, după care am închis, neașteptând răspunsul. M-a resunat după vreo zece minute. Râdea. Adică nu așa în hohote sau cum se aude râsul cuiva la telefon, ci așa cu toată iubirea pe care o emană o voce care zâmbește. -” Am luat! Eram într-o ședință și nu am putut să ies. Am luat un Tramadol, că nu mai puteam, dar tu…”- și atunci au râs ochii mei și ai lui până la lacrimi, mari și rotunde lacrimi, ca iubirea noastră.
Și-a aprins o țigară și nu a mai spus nici un cuvânt, până nu a terminat-o. Apoi, s-a ridicat de lângă mine și a luat canciocul și mistria. Nu știam ce să fac. Să o ajut? Să fac conversație? Să plec? Stăteam acolo, cu genunchii lipiți și antebrațele așezate școlărește pe picioare, simțindu-mă
inutilă. Ea a desfăcut un sac de mortar gata preparat, a luat cu canciocul din el, a pus praful acela în găleată și completa cu apă, mestecând cu mistria. Din senin a început să cânte, murmurând o melodie ciudat, sacadată. Nu înțelegeam nimic din ce îngîna. O priveam cum lua câte o cărămidă și o așeza peste mortarul întins. Atunci am realizat că de fapt ea nu zidea direct pe pământ ci pe o fundație joasă, ce încadra mormântul. Nu se grăbea. Lua fiecare cărămidă, o privea îndelung, o mângâia și o așeza în patul de mortar ca și cum și-ar luat rămas bun de la ea. Apoi lua alta și tot așa, până a terminat de zidit de jur împrejur, primul rând de cărămizi. I s-a terminat mortarul exact la ultima cărămidă, de parcă tot procesul ar fi fost calculat cu precizie. Și-a adunat sculele, le-a dus la cișmea, le-a spălat, le-a pus înapoi în plasă și mi-a făcut semn cu capul. M-am ridicat ca teleghidată și am urmat-o. Drumul spre casă a fost tare aiurea. Ea cu căștile în urechi, în salopeta deja murdărită pe ici pe colo și eu în capotul de casa, târându-mi picioarele ca de plumb, încălțate în șlapii de toată ziua. A trecut pe lângă poarta mea ca pe lângă oricare altă poartă și s-a pierdut în lungul străzii, în timp ce eu, năucă, o urmăream cu privirea.
Câteva zile am tot pândit-o la ora la care știam că trece spre cimitir, dar doamna nu a mai apărut. La un moment dat am întrebat o vecină dacă nu a văzut-o, dar ea s-a uitat ciudat la mine și mi-a spus că nu a văzut-o niciodată pe strada noastră. Începea să mă îngrijoreze absența ei așa că am decis să merg la cimitir să văd dacă nu e acolo, gândindu-mă că și-a schimbat traseul. Mi-am luat salopeta soțului pe mine, cu gând să o ajut dacă o găsesc. Într-o plasă mi-am pus și o mistrie pentru orice eventualitate. Câteva vecine erau ieșite în răcoarea serii și stăteau de vorbă la poarta uneia din ele, așezate pe bancă. Le-am văzut de departe, dar ascultam în căști muzică și nu știu dacă m-au salutat sau nu, pentru că nu le auzeam. La cimitir, am găsit lângă cărămizi, sacul cu mortar și găleata. Mi-am adus apă de la cișmea și am făcut exact ce am văzut-o pe ea că face. Am terminat destul de repede al doilea strat de cărămizi de zidit, am acoperit sacul, mi-am spălat mistria și am pornit spre casă. Se înoptase deja, dar eu pășeam pe trotuar, ca fascicolul unei lanterne ce descoperă întunericul. A doua seară am pornit din nou spre cimitir și am mai zidit un rând de cărămizi. Tot pe înnoptat am ajuns acasă. Din calculele mele, următoarea zi trebuia să termin cărămizile și mă întrebam ce voi face după aceea. Nu mai îmi aminteam exact câte au mai rămas, așa că a doua zi am luat în plasă o cărămidă, să fie pentru orice eventualitate. Pe drum, bineînțeles că am băgat căștile în urechi și am verificat încă odată buzunarul salopetei în care am pus înainte de a pleca de acasă, bricheta soțului meu și o țigară pe care i-am furat-o din pachet. La cimitir am lucrat rapid, devenisem specialistă deja, dar am constatat că mai aveam nevoie exact de încă o cărămidă, ca să termin bordura. În timp ce mă gândeam că mâine voi termina lucrarea, m-am așezat în iarbă și am aprins țigara. Nu eram fumătoare, dar voiam să văd cum e. Nu am tușit, așa cum am auzit că au pățit alții la primul fum. Chiar mi-a plăcut și îmi părea rău că nu am luat două. Mă uitam la florile de pe unul din morminte și privirea, a alunecat încet, urcând o dată cu fumul, pe coaja unui pom ce era plantat, lângă. În vârful pomului, câteva stele sclipeau părând atârnate de crengi. Am simțit nevoia să scot căștile din urechi și în timp ce le puneam în buzunar am realizat ce frumoasă e… liniștea. M-am lăsat încet pe spate și am cuprins cu brațele larg deschise, cerul. Din catifeaua lui, parcă în franjuri de lumină, s-a apropiat de mine soțul meu și mi-a sărutat degetele ce tremurau ușor, în verdele ierbii, ca ochii lui. Am râs… Nu așa cu sunete, ci ca un zâmbet pe care îl simți cum acoperă… durerea.

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *