Tânguirea unei Cruci

În aceste clipe sfinte, patimi pentru săptămână,
Iisus Domnul se pogoară printre oamenii smeriţi,
sufletul…le uşurează când îi ţine strâns de mână,
când le-arată Calea Dreaptă, nu-i mai lasă rătăciţi…

Doamne, noi Te-am aşteptat, ieri, în spicele de grâu!
Te-om fi căutat amarnic printre gânduri înfricate,
desculţi prin nisipul mării sau în valuri reci de râu,
de nu ştim afla Păstorul Ce ne cară El în spate?!

N-avem ochi pentru Acela Ce-i Stăpân pe-acest pământ
şi îngrijeşte turma oarbă din sorgintea-i milenară
căci iubirea pentru Dânsul s-a pierdut mereu în vânt…
Cât mai poate fi iertată vina noastră cea plenară?

Ştim că suntem vinovaţi pentru tot ce-i omenesc,
pentru ură, necredinţă, furt, minciună, nepăsare,
pentru frică, lene, moarte şi păcatul strămoşesc
dar în Săptămâna Mare Te rugăm ne dă iertare!

Dă o ultimă speranţă crucilor ce ştiu să plângă
aşteptându-şi mântuirea să le fie strai ceresc!
Vezi? din ochi nu le cad lacrimi, sânge a început să curgă!
Doar aşa Te răsplătesc!

Neputinţa ăstor cruci e canon suprem, pedeapsă
pentru care îşi bat în suflet cuie grele, răni urâte
iar pe cel mai ascuţit l-au înfipt adânc în coapsă…
Să-Ţi arate că le dor ale Tale suferinţe din iubire izvorâte!

Fă o ultimă încercare pentru neamul omenesc!
Ia dureri, păcate, vină, clipele de fericire,
dă-le foc la colţ de lume – unde ei Te prigonesc,
al lor vis îl fă credinţă… şi iubire, înveşnicire!

Să renască din cenuşa morţilor ce-i sunt părinţi,
să recapete speranţa nemuririi, a învierii – știi, Tu, bine!
Fă păcatul omenirii un crin alb în mâini de sfinţi,
pune în orice cruce vie Adevărul Pur din Tine!

(10.04.2014)

 

 

Sentinţa

A fi mamă, a fi tată,
e un dat de la Iisus,
El e Cel Ce ne arată
unde în Ceruri am ajuns,
cât a fost de trist şi este
ştie numai Dumnezeu,
tu, nefiind decât poveste,
cum gândeşti că-ţi va fi greu?!

El ne spune răspicat,
uneori… un pic mai dur:
„ – Rob, de eşti, sau împărat,
sufletul să-ţi fie pur
şi… puternic, curajos,
te înarmează cu credinţă,
fii un mic Iisus Hristos
retrăind a Lui sentinţă!…”.

Gânduri vechi, gânduri haine,
nu da voie, în vreun fel,
răului să intre în tine,
fă şi tu ce-a făcut El!…

Te vor răstigni pe cruce,
cuie în tălpi ţi se vor bate,
tu iubeşte-o că e dulce,
nu-ţi dori o altă moarte…!

Când va fi la judecată,
de la Anna la Caiafa,
Adevărul, de îndată,
îţi va umple în veci carafa!…

Vei simţi că-ţi este sete,
foame crâncenă îţi va fi
de dreptatea acelor cete
care în cer hrănesc copii.

Strâmba judecată, dreaptă,
vei afla, dacă asculţi,
de la Domnul Ce te-aşteaptă
cu ai săi ucenici desculţi.

Tu, picioarele, Îi sărută
şi încearcă să înţelegi
că dreptatea, dacă-i multă,
nu-i dreptate, ci-s doar legi…

Nu căta la muritori,
la străini, păgâni, barbari,
judecata până-n zori,
nu-s decât sărmani fugari!…

Zi de zi, noapte de noapte,
se ascund de adevăruri,
de Iubire nu au parte,
mintea lor e în chivăruri…

Pentru o mână de arginţi,
pentru trupuri dezbrăcate,
sufletul şi-l vând, cuminţi,
nu gândesc că fac păcate.

Ei, în numele credinţei,
prinşi de tot în cercul sadic,
dat-au curs degrab’ sentinţei,
n-au simţit destin heraldic!…

N-au văzut că Împărat,
păscând turma Lui prin rouă,
lege veche a spulberat,
dat-a lumii Lege nouă!…

Ochii, încet, li s-au închis,
n-au putut nicicum vedea,
n-au primit de veste în vis
cine lângă Cin’ şedea…
Se credeau că sunt puternici
judecând pe Drept cu drept,
pătimaşi sau prea cucernici,
se băteau cu pumnu’ în piept:
„ – Noi, Tâmplarule, să ştii,
vom afla cu adevărat
cum că, Fiul, Tu ai fii…
Te vom pune la încercat!…
Te vom răstigni pe cruce,
cuie în tălpi, azi, vei avea,
Golgota şi-a ei răscruce
se prefac în cucuvea…
Cântec trist, cântecul morţii,
Îţi va fi prea închinat,
să vedem ce vrut-au sorţii:
pe tâlhar sau… pe Împărat?!”.

Iar mulţimea înfierbântată,
fără număr, fără minte,
se dezlănţuie deîndată…
Ce mai hulă, ce cuvinte!

Cete multe de iudei,
trecători sau gură-cască…
Câtă ură strânsă în ei!
Cât venin şi câtă iască!

Cât de trist să fii făţarnic,
credincios pe jumătate,
torni otravă tu, paharnic…
Ia paharul, dă-l pe spate!
Nu lăsa vreo înghiţitură
căci sosit-a vremea ta:
“ – Dacă torni otravă, ură,
din pahar doar tu vei bea!
Ori nu ştii că asta-i soarta?!
Se întoarce la tine roata!…”.

Preoţii se întrec şi ei
cu bătrânii, cu nepoţii,
să-L hulească, se cred lei…
Nu ştiau că… ei sunt morţii!

Aşa, morţi, precum se vede,
au o ultimă dorinţă:
„ – Mulţimea… în cine crede?
În tâlhar, în pocăinţă?!”.

Hotărârea este una:
“ – Slavă sfintei sărbători!
Fiindcă-i Paşte, ţi-e totuna
de trăieşti sau… dacă mori?!
De e bine, de e rău,
când cu cei fără de lege
vei ajunge socotit,
tu nu poţi nicicum allege,
ci sosit-a ceasul tău!
Proorocia s-a împlinit!”.

Căci, în prag de sărbătoare,
Pilat, guvernator mare,
a întrebat, ca întotdeauna,
după cum cerea cutuma:
„ – Ascultaţi, supuşii mei!
Vremea e să tăiem miei,
să fim buni, mai iertători,
că toţi suntem muritori…
Să îmi răspundeţi, azi, în cor:
pe cine să nu omor?
Pe Iisus Nazariteanul,
acuzat de blasfemie
şi găsit nevinovat,
sau… pe Baraba, tâlharul,
care a ucis o mie
atunci când s-a răsculat?”.

Astfel, începu norodul
a-şi cânta singur prohodul
când striga, pe rând, în cor:
„ – Pe Iisus, eu îl omor!”.
Fiecare trecător
se gândea în a sa sine:
„ – De-aş putea să Îl omor,
n-aş mai fi un oarecine,
ci m-ar slăvi împăraţii
că doar ei au fost salvaţii
de Iisus, numit Mesia,
ce le-ameninţă moşia
şi-apoi dânşii, în secret,
spun ”.

Astfel, începu mulţimea
să-şi ascută isteţimea
şi să pună în balanţă
pe care Isus înhaţă,
pe cel care-i fiu de tată
şi se cheamă Baraba
sau pe fiinţa vinovată
de-a se numi Mesia?

Dacă spunem Baraba
cine ne va mai scăpa
de cei ce ne-au cucerit
şi robie am suferit,
cine pentru a’ noastre drepturi, libertate, bunăstare
va lupta cu toţi romanii, cine va mai fi în stare?
Unul este Baraba, fiul tatălui, Isus
și-l vrem liber, mai presus
decât orişice sentinţă,
decât orice judecată,
îi va învinge pe romani,
ne va fi şi nouă tată!
Pâine albă ne va da,
noi vom fi stăpâni de ţară
şi, de-aceea, vom striga:
“ – Nu vrem, Baraba, să moară!”.

Cât despre Iisus Mesia?…
Ce va stabili domnia!

Şi, când fost-a răstignit,
încă doi au pătimit…
S-a întâmplat în Sfânta Vineri…
Erau trei şi, toţi trei, tineri!

Tâlharul din partea stângă
Îl hulea, fiinţă nătângă…
Gura sa nu mai tăcea,
ci întruna brotăcea:
“ – De eşti Tu, Hristosul,
Te rog cu frumosul:
< Cale de-a scăpa găseşte,
pe Tine Te mântuieşte!
Şi pe noi, dacă poţi!
Ce contează c-am fost hoţi!?
Şi pe mine, de ai har!
Mântuieşte un tâlhar!>”.

Unul doar s-a mântuit,
cel din dreapta, hoţ… cinstit!
Osândit pentru dreptate,
el căta iertarea în moarte,
a simţit din prima clipă
că prin Domnul ia aripă
fiindcă nu-i din astă lume,
ci din Cer venit anume
şi-a înţeles că veşnicia
sfântă e, nu ca domnia!
A gândit în sinea lui:
“ – Vreau la Poarta Raiului!”.

Pleacă în zbor pe Sfânta Cruce
pân’ acolo, la răscruce,
când găsi-va flori de jad,
calea sigură spre Iad,
va culege galben pai,
calea dreaptă către Rai!…

Şi aşa s-a împlinit
un Cuvânt de Răstignit:
” – Adevărat grăiesc ţie,
tu, tâlharul dintr-o mie,
negândind la suferinţă,
ci doar la sfânta credinţă,
azi, nu la sfârşit de lume,
vei ajunge în Rai cu Mine!”.

Morala:
Dacă vrei, în cer, să urci,
din topor tu fă trei furci:
să trimiţi răul pe ape,
iubirea s-o ţii aproape,
adevăr să ai la masă,
din dreptate să-ţi faci casă
şi, oricare ar fi sentinţa,
nu-ţi trăda nicicând credinţa
căci, în mii de ani-lumină,
toate strâmbe au să vină
dar Sentinţa… e doar una!
Nemurirea?!… E cununa!
(28.03.2016)

Odă celor trei Marii

Maria, mama tuturor,
ce fost-ai pentru omenire
casă cinstită şi pridvor
şi lampă în noapte, fericire,
tu ai născut un om, un zeu
dar mai presus de toate Fiu
ce s-a jertfit mereu, mereu…
Astăzi, mai mult ca ieri, e viu!

El fost-a pus într-un mormânt
de piatră rece, grea, păgână
iar din iubirea-I pe pământ,
trup renăscut şi suflet se îngână.

La îngânarea minunată,
în dimineaţa albă, zâmbitoare,
ajuns-au trei Marii… şi-un Tată
să-Ţi ungă trupul cu ulei din soare.

Au fost şi ieri în preajma Ta
să-Ţi plângă soarta cea nedreaptă,
lacrimi ascunse dintr-o basma
Îţi trimiteau în gând, în şoaptă.

Din crucea grea, neiertătoare,
făcut-au leagăn pentru Tine
şi aşteptând la trei izvoare
prin flori Te căutau… ca trei albine.

Dulceaţa Ta le-a dat putere
să înfrunte teama de evrei,
să vină să -Ţi aducă miere
şi mirul cu miros de tei,
dar, rămânând în ascultare,
ţin sâmbăta de rugăciune,
nu pleacă la mormânt spre închinare…
Respectă Legea, ce Ea spune!

Şi totuşi se întreabă, iată,
de vor putea ca să ridice
de pe mormânt vestita piatră…
Credinţa le-a răspuns: „Sunteţi voinice!”.

Astfel, ajuns-au la mormânt
şi, ce să vezi, mormântu-i gol,
înger trimis de Domnul pe pământ
strigă: ” Să nu vă temeţi, e uşor!”.

Maria Magdalena se apleacă
să strângă pânza înmiresmată
dar pânza fuge şi îmbracă
trupul de sfânt ce se arată.

Maria Salomeea plânge
şi în plânsul ei nestăvilit
răsare Crin stropit cu sânge…
Lumea întreagă s-a înroşit!

Maria lui Iacov blândă, umilă
sărută tălpi ce încă scriu
că Domnul ne-a trimis Feştilă
pe Fiul Său Care… e viu!

Un glas divin străbate cerul
şi cele trei Marii tresar
când ochii lor zăresc misterul…
Iubirea Sfântă, în Pahar!

Această veste prea minunată,
o strâng la piept cu multă râvnă
şi spre Apostoli deîndată
Mariile grăbesc de mână,
dar taina Paştilor rămâne
pentru Apostoli – lacăt greu…
Ei nu le cred, zic că-s păgâne
de născocesc pre Dumnezeu.

Să fie tocmai ăsta blestemul
ce-l duce omul azi pe pământ
că doar bărbatul va vede’ semnul
când a înviat, sau nu, un sfânt?!

Maria!… Una, două, trei!
Și milioane de Marii,
fiţi înţelepte, pentru ei…
iar Domnul, lângă voi, va fi!
(26.04.2015)

Primit pentru publicare 16.04.2020

Autor: Lhana Roma-Nova

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

%d blogeri au apreciat: