Poeme

Panoramare

,,La început a fost Cuvântul’’,
acum cuvintele produc realitatea, nu-i așa?
rostești anotimpul și locul – astăzi: vară, pădure –
și o mulţime de alte cuvinte se apropie;
dintr-0dată, te înconjoară brazii și păsările,
simţi iarba, fluturii care te iubesc îţi distrag atenţia
de la conurile aflate pe jos, iuţi veveriţe atacă
vârful copacilor, ursul e poate ascuns undeva,
după stânci, puţin mai jos turma de porci mistreţi
scurmă după jir, într-o poiană descoperi o căpiţă
de fân, uitată, de altundeva pândesc ochi albaștri
de lup, peste toate se pogoară ploaia, care te curăţă
și pe tine, îţi pune sclipiri în păr, iar aerul devine
atât de curat, totul miroase a reavăn, a infuzie de
dragoste care crește ciupercile și naște mușchiul
verde pe trunchiuri, seva surâsului ţi-e caldă,
bucuria ta descoperă păsări ce așteptă razele
din care se vor colora inelele arborilor, ce de
gâze taie aerul, poteca nu vrea să se oprească,
izvorul nu știe s-o facă, naiv și dedicat râului
ce îl așteaptă mai jos;
de-ai putea să te descotorosești de rostire,
acum că, uite, se înserează în trupuri și nimeni,
nimeni n-o să mai poată vedea
ce se află în fiecare cuvânt;

Climate

câteodată o iubire
poate continua într-un poem,
la fel cum tu,
într-o suferinţă de care toţi știu;
într-o scriere, acolo ţesătura gândurilor
poate fi expusă la vedere,
o pânză despre inima stricată –
în timp ce viaţa stă deoparte –
un ocean de imagini cu tine
în aburul clipei,
în cioburi de eternitate
trecătoare, gângavă;
în vraiștea din noi –
acolo ne ascundem iubirea care s-a terminat,
sfârșiere pansată zilnic, tratată prin instincte,
ucisă definitiv de grai –
multele cuvinte dintr-o epopee
peste care doar moartea,
partenera de glorie a autorului,
reușește să treacă;
câteodată o iubire
poate sfârși într-un poem,
sau mai multe,
citite de un prieten în care
stă ascunsă o afecţiune
și nimeni nu știe;

Despre cunoaștere și flori

În zilele care se îngroapă una în alta,
ca uriașe, transparente
cristale de stâncă,
mărturii ale fulgerării
că nu este important să durezi,
atunci începe cunoașterea –
despre care cei cu adevărat vii
nu vorbesc –
ascunși ca într-o noapte;
noi, celor date nouă
le vom străbate cuprinsul,
pe umeri cu hlamida amintirilor,
nu avem de ce să ne grăbim,
trebuie doar să fim atenţi –
uite cum pulberea serii acoperă
florile crescute peste zi din morţii
pe care doar Dumnezeu îi mai știe –
și pomenește;

Autor: Mircea Teculescu

Comentează - cont Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *