Melania RUSU-CARAGIOIU – POVESTE ADEVĂRATĂ: CENTENARUL MARII UNIRI (1918-2018)

La țară în Comuna Ilteu, (Județul Arad, România) în casa bătrânească de la poalele muntelui copiii ascultă ce se vorbește prin casă. Aud totul, sunt curioși. Fetița, Ilma, care  are șase ani, îl dă la o parte pe fratele ei Nicodin, ca să audă și să înțeleagă  și ea mai bine. Aude despre rege, despre o petrecere maaare – maaare, și despre faptul că toți din casă  pleacă undeva, în afară de maica bătrână și afară de de ea, micuța, care vor rămâne acasă.  Sufletul ei mic se strânge: „Dacă pleacă Nicodin, merg și eu. El are grijă de mine!”. Cum sunt oameni mulți care sunt deja pe drum și asta se știe, răspunsul vine: „Ce să faci tu acolo, fătuță mică? Te poți pierde în atâta puceartă de oameni!”.

– Cam câți vor veni?  întreabă Moș  Nicolae.

– Păi cam douăsute de mii, că vin pe jos, din toate părțile, mulți, ca frunza și  ca iarba și au plecat de o săptămână…

Fetița cunoaște frunza și iarba, dar din ce aude în continuare,  nu cunoaște  decât vorba mai rar auzită ,,mii” , dar aceea parcă vorbește de bani și nu de oameni… Ea încă nu merge la școală, dar știe câte ceva de la Nicodin, care buchisește seara și scrie, și scrie… de parcă ar vrea să se facă „fișcarăș”, nu șef de haltă ca tăicuțu Ilie, își zice ea, apoi izbucnește: „Mărg și io…!” Insistă ba plângăcios, ba mieros și în sfârșit se fac pregătiri.

Se coace în țest o pâine mare – că doar „megem pe mai multe zile”… Se taie o gâscă, se taie un „dărab” cam mare din șunca de „mai an”,  se fac plăcinte cu brânză, că gospodăria cam săracă,  are totuși pentru munci, două văcuțe. iar  la „bolta” din „Ilceu” este destul „zucăr” dacă te duci să cumperi de  câțiva „crițari”. Se mai aleg și niște haine, că… „cine știe cum o fi vreme…”

Dar cea mai grea întrebare este:

– Cu ce păpuci mergem? Că-i iarnă…

– Ori merem cu opincile și obielele noi țesute de băicuța Ana? 

– Da’  cred că mai bine mergem cu opincile… că om sta tot în picioare și petrecerea  e  pe neauă și nu poți juca cu păpuci!

Bun. Prima problemă și cea mai grea fiind rezolvată, urmează deschiderea cuferelor- dulapul țărănesc, lada de zestre. Și începe și scoate măicuța Măriuța pânzeturi de cânepă și in, pentru viață și cele țesute pentru moarte și în fundul lăzii, bine înfășurate în „foi”, se găsesc cele mai bune haine de sărbătoare, scoase de acolo numai de Paști și de Crăciun, pentru a merge la biserică  sau la mari praznice.

Și așa în dimineața de 30 noiembrie, armata noastră de „cătane”, cum zice Ilma, pleacă prin nămeți, spre Halta Ilteu, unde trenul oprește să ia călătorii de la Petris și de la Seliște. Dar drumul prin zăpadă, pe uliță, era deja făcut de pașii altora, vecini, neamuri cumnați, înaintași din comună, care toți se scurgeau de pe toate ulițele, tot către Haltă cu același gând de a merge, acolo unde ei știau ce se va întâmpla, nu ca micuța Ilma care și ea pășea cu pași mari, strângând mâna mamei Măriuța și când se mai împiedeca  se mai ținea și de poalele înfoiate ale costumului de sărbătoare al mamei, spre ciuda acesteia. Cu mare veselie au străbătut cei trei kilometri până la Haltă, fiindcă din ulița întortocheată au ieșit la „drumul țării”, care vine tocmai de la „Vieana și duce cătră Bucureștiu, trecând chiar prin mijlocul comunei”. De pe drumul țării  se coboară pe un povârniș cu brazi înalți și la  vreo o sută de pași mari. iată-i la Halta de călători, Ilteu, unde tăicuțu Ilie este șef-cantonier.

Omenirea sosită așteaptă cu nerăbdare, sosirea trenului și vești, prin telefonul de la Haltă.  Atunci s-au dat telefoane că trenul este gratuit! Deci tăicuțu nu a avut de lucru cu biletele de tren.

Deși era cam frig și se simțea la Haltă ca acasă, Ilma nu a intrat nici în „cănțălarie”, unde tăicuțu scria și vorbea la telefon, nici în „varțală”, care era prea neîncăpătoare și de acolo nu putea vedea veselia oamenilor de pe  peronul Haltei.

Iată vine un tren de persoane. Oprește. Trenul este încărcat cu oameni; stau la ferestre, cântă cântece, din acelea care le-am auzit cântându-le pe Nicodin și dumineca la Căminul cultural… Cântări cu țara noastră, popor, tricolor! Ei cântă frumos și tare. Dar, gândește Ilma, cum de nu la cade căciula, sau pălăria pe fereastră din tren, fiindcă ei se apleacă afară. Tăicuțu zice că scriea acolo: „Nu vă aplecați înafară!”, dar scrie în mai multe limbi, dar eu nu știu citi nici una, dar îmi place când le văd că au forme de flori.

Ici și colo mai se vedea și câte un chip de femeie mai vitează care se înghesuia să vadă și ea pe fereastră, curioasă, câți mai urcă. Dar puțini ilteuani s-au urcat în trenul prea plin. Tăicuțu Ilie dă cu stegulețul, liber, la plecarea trenului, iar ceilalți rămași  pe peron fac o larmă de protest, Tăicuțu le face semn cu stegulețul și  le zice: „Oameni buni, mi s-a spus la telefon că înt-una vin trenuri, așa că mai bine să vă veseliți cântând!”. Pe loc glasurile și  forța plămânilor întonară multe cântece, pe care le știau și de la Plevna, și de la unul „Mureșanu”, că eu țin minte cum îl cheamă, fiindcă noi suntem lângă Mureș! Și  mai cântau și altele, despre viteji, până au ostenit… Dar trenul tot nu venea…

Dar un alt telefon a cerut cale liberă și a sosit „un tren lung cât toate zilele cu bou-vagoane”, dar era și acesta destul de încărcat, dar ne „aburcarăm”  tăți, cum puturăm, deși treptele erau tare ‘nalte. Dar dacă vrei, din suflet, să ajungi la Alba Iulia, care era aproape, cam la cinci ceasuri de mers cu trenul, poți călători și agățat cu o mână de o bară a vagonului, dară-mi-te dacă găsești un loc de stat pe jos lângă boccele, cum a găsit Ilma.

Cu cântece, vorbe de „Trăiască!”, veselie frățească chiar și între primarul certat cu vizitiul prefectului – cum auzise Ilma -, acuma toate erau uitate, iar frăția, veselia și cântecul erau atât de puternice că micuța își mai ducea și mâinile la urechi…

În sfărșit, drumul cam lung, cu marfarul, s-a terminat în gara de la Alba Iulia. Ce frumuțeți, steaguri, muzică, oameni în hane albe, frumos cusute, cu laibere,  cu șube noi, hane scoase din ladă, pentru sărbătoare mare. Atunci a început un fel de ordine, cum zice tăicuțu, ca la cătane. Toți am fost puși în rând ca la armată, cu steagul tricolor în frunte și am plecat cântând și fluturând  batiste, steaguri, panglici tricolor. Mergeam către un câmp, mare care se numea „Câmpu’ lui Horea”.

Acolo totul era pregătirt pentru cei veniți: pâne, focuri mari, frigări mari, în care se învâtreau și se frigeau deasupra jarului boi întregi puși în proțap, spre a asigura   foamea dacă ea ar fi putut pândi pe vreunul, în toiul bucuriei tuturor care se îmbrățișau și își strângeau mâinile. Apoi au plecat în grupuri spre catedrală, acea biserică foarte mare, de  o sută de ori mai mare decțt biserica noastră din Ilteu!

Ilma nu mai putea nici să respire de atâtea minunății pe care le vedea pentru prima dată și la o vârstă atât de  fragedă. Aceste minunății povestite, și acele costume naționale au intrat în „patrimoniul” meu, fiindcă acea mică Ilma, peste ani, a devenit  mama mea și mi-a povestit de câte ori ceream, iar și iar despre „UNIREA DE LA 1918”, sărbătorită la  Alba Iulia. Au dormit pe unde au fost invitați sau unde au găsit, spune Ilma. Ea a dormit  într-o sală, dar toți vobeau,  pentru ea multe lucruri neînțelese, dar cum îi spunea Moș Nicolae, bunicul ei, aci de față: „politichia nu-i pentru copii!” așa că ea era absolvită de a-și mai bate capul cu ce se vorbește.

A doua zi,  Ziua Mare a Proclamării Unirii României Mari, la 1 Decembrie i918,  au fost printre primii, dar cum poți fi între primii, când omenirea, acolo, era multă, cât spicele de grâu din holdă! Dar cât era de mică, Ilma, din brațele tăicuțului, ajuns și el, nu se știe cum,  în data de 1 decembrie, fetița stând pe umerii tăicuțului  a văzut „…pe rege și pe regină, caleașca, pe preotul cel mare, mulți popi în odăjdii strălucitoare, apoi o „bină” mare, înaltă, de unde vorbeau  domni  și  oameni îmbrăcați ca și noi, printr-un fel de tulnic scurt,  către lumea adunată… Apoi se bătea din palme și se striga «Ura și Trăiască!»”.

Regele a vorbit, și avea pe cap o coroană despre a cărei istorie a aflat fetița mult mai tărziu din cartea de istorie. Regina era „tare” frumoasă, deși o vedea de foarte departe, dar din toate poveștile știa că nu poți fi regină decât dacă ești bună și frumoasă și ai grijă de copiii țării tale. Ilma simțea că ea fiind copil face și ea parte din copiii țării.

Ilma a mai aflat ceva,  precum că groful din comună va pleca la Pesta (unde o fi aceea?) și că vechilul și toți ,,domnii” de la ,,domnie”=castel, vor pleca. Deci, ei copiii, nu vor mai vedea ,,hinceie”, haine sclipitoare, copii care seamănă cu păpușile și care nici măcar nu se uită  la copiii din comună. Ilma îi vedea pe toti că se bucură că au scăpat de un lanț. „0, ce o mai fi și acela?”, iar vecinilor, care erau și ei iobagi în Ilteu, de ce i s-o fi zicând iobag, dacă are și el „nume pe care l-a primit în biserică de la popa! De ce nu i se zice pe nume, Ilie, Aron, Mihai, ci când merge la curte e chemat cu numele  de iobag, părtaș, clăcaș și apoi de abia cu numele lui? Că știe ea când a fost cu Moș Nicolae să deie zeciuiala…”.

Adevărat, că nu a auzit ea toate, că ea stătea  dînaintea vacilor înjugate la car, ca să nu plece cu carul, că blânde sunt vacile, dar tot nu au minte și pot pleca cu carul dacă nu stă  nimeni lângă ele! Acuma, la Alba Iulia a auzit cuvinte cunoscute, cuvinte necunoscute, dar nu putea „cuprinde atâtea în cap, fiindcă în cărțile din care învăța Nicodin nu erau multe, din ele, așa că nu le mai auzise și apoi, nu-i bai… Acuma, ce o fi cu căprioarele, fațanii și cerbii care veneau la gardul care împrejmuia pădurea grofului și unde noi mergeam ca să  îi vedem prin gard? Și așa, cu gânduri de acasă de la Ilteu și cu  dans, petreceri, Hora Unirii, care se țineau lanț, Ilma a stat cinci zile pe acele meleaguri, dar uneori era tristă, fiindcă tăicuțu a trebuit să plece a doua zi, că nu a avut înlocuitor la slujbă decât pe îmtîi decemvrie.

***

Notă:

Așa cum am amintit, în  seara de 1 decembrie 2018, eu și fiica mea am îmbrăcat în  costumele naționale care au fost martore la Marea Unirea de Alba Iulia la 1 decembrie 1918, aceasta, cu ocazia Zilei Centenarului Marii Uniri, 1918-2018, sărbătorită  cu mare fast și la Montréal sub egida Asociației Canadiene a Românilor și a Comunității Moldovenilor din Provincia Quebec, înglobând și toate celelalte asociații  ale fraților români și moldoveni,  amintindu-ne cu drag și respect actul Unirii de la Alba Iulia, prin Centenarul Unirii 1918-2018.

Anexez pozele costumelor din  care „opregele” și ia au fost la Alba Iulia în 1918. Precum și poze cu frumoasa ambianță a portului nostru național prezentat la Gala Centenarului Unirii din Montréal. Menționez că la această memorabilă dată  au fost sute  de  Sărbători ale CENTENARULUI Unirii României, în toată Canada, în comunități mai mari sau mai mici, peste tot unde sunt Asociații românești, dar cum principiul ubicuității este valabil și aici!

—————————————

Melania RUSU-CARAGIOIU

St. Constant, Quebec, Canada

3 decembrie 2018

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.