Melania RUSU-CARAGIOIU – „LUCEAFĂR DRAG” – POEZII INCHINATE LUI MIHAI EMINESCU

„DE MIC COPIL PĂDURI CUTREIERAM”

(Poem citit la Cenaclul de la Consulatul Român din Montreal-Canada,

moderator consulul general Victor Socaciu. St. Constant, ianuarie 2017)

Trăit-a pe acest pământ

Un lujer mic de floare

Fugea cu buclele în vânt

Și surâdea în soare.

Vorbea cu toate, într-ales

Pe limba lor ciudată

Ele-i șopteau c-au înțeles,

De fiecare dată.

Și gâzele și moși bondari

Și culbecii cu coarne

Și flori albastre, nuferi mari

Râdeau, să se răstoarne…

Dar cel băiet crescu ușor

Zeifir de primăvară

Lângă „conacul” cu pridvor

În cel capăt de țară.

Și-acuma-l chemau depărtări.

Nu mai era de-o schioapă

Și ochii lui cătau spre zări

Spre visele ce-adapă.

Vacanțele erau un semn,

Codrul era aproape,

Dorul de ducă un îndemn

Spre irizări de ape.

Codrul cel falnic îl chema

Sub poala lui cea verde,

Iarba covor îi impletea

În umbra ce se pierde.

Mergea gândind la ce-i frumos

Urcând către izvor

Iar vântul fluiera voios;

Păsări oprind din zbor.

Și pasul când îl înturna

Mai plămădind un vers,

Iar lângă lac se așeza

Gândind la-al vremii mers.

Odată visul împletit

Cu dorul către lume.

Acel Făt, cel Frumos ursit

Plecă spre soare-apune.

Multe-a văzut în calea lui

Și saltimbanci și stele

Dar dorul cald al codrului,

Potecile cu iele.

L-au tot chemat la ele iar

Și sufletu-i era de jar;

L-ademeneau codrii străbuni

Un lait motiv, spre ei, spre lumi.

FEERIE

Leagăn de nuferi,

Licăr de pleoape,

Roate de ape.

Nisip sub trestii

Prefiră valul,

Raci sapă malul.

Vânt de prin sălcii

Parfum încarcă,

În mica barcă.

Plutiri de văluri

Pe corzi de liră,

Visuri înșiră.

La mal s-alină

Struna iubită,

Dormi fericită!

 ~,

FLORILE TREC

Florile trec,

Ca visul de vară,

Şi nu se-ntorc, iară;

Anii-mi petrec…

Apele fug

În ochii tăi verzi,

Luceferi visezi

Inimi pe rug!

Nu pot să plâng.

Ploile – mi susură,

Vântul îmi murmură;

Inima-mi strâng.

Crini îți şoptesc

Sânului, dor,

Şi anilor…

Mă ispitesc…

Cade din nor

Luna deşartă,

Prin zarea spartă;

Cutezător!

Florile trec,

Anii-mi petrec…

Apele fug:

Inimi pe rug…

Nu pot să plâng

Inima-mi strâng

Crini îți şoptesc,

Mă ispitesc…

Cade din nor

Cutezător…

CÂNTECUL LACULUI

Flori de nufăr, în potire, strâng al murmurului val,

Ştimele, fără de număr, încing horele pe mal.

Visul lunecă pe ape, căutând tihnit liman,

Frunzele, a pădurii pleoape, ostenite, adorm pe ram.

Sub al paşilor de zână, foşnind în măruntul dans,

Iarba cântă în surdină, cu al stelelor balans.

Pe a lacului mătase, sub al farmecului dar,

Lebedele, în gondole,lasă valuri de cleştar.

Luna, pletele-şi resfiră peste ape şi-ntuneric,

Smălţuindu-le-nsmaraldeşi-n sclipiri de vis feeric.

Toate sunt ca altădată, pe cel lac cuunde line,

Şi pe-aripi de libelulă, pleacă doruri… către tine…

LUMEA MEA DE VISE

Unde-i lumea mea de vise?

Măîntreb cu glasul stins,

Unde-s florile ucise?

Unde-i lacrima din plâns?

Au zburat cu frunza…, toamna,

Şi cu ghiocei în păr…

Numai luna, numai doamna

Le-a văzut într-adevăr …

Cerc sà le găsesc, zadarnic;

Ele s-au ascuns în neant,

Sub al brumelor zăbranic,

Al temutului Garant.

Pleacă lumea mea de vise

Cum pier florile ucise…

FLOARE ALBASTRĂ

Unde eşti tu, floare albastră,

Floarea nopţilor cu stele?

Te-ai ascuns în umbra lunii,

Zână a visurilor mele…

Floare albastră, floare albastră

Cu privirea de cicoare,

Umbra degetelor tale

Se ascunde-n stropi de soare.

Floare albastră, strop de mare,

Eşti când veselă, când tristă;

Treci prin lume ca o boare

Diafană, prin ponoare…

FORMĂ ȘI DEZAGREGARE

Azi m-am născut din infinit

Şi parcă vin deaproape,

Sau ceţuri m-au acoperit

Cuferestre de ape.

Păşesc peste nisipul greu.

Alb, presărat cu sare

Şi simt că neantul e al meu :

Aer, pământ şi mare.

Oglinda soarelui sus pus

Îmi urmăreşte umbra.

El da, Eu încă n-am apus,

Dar îi încalc penumbra.

Când zbor ca un meteor stins,

În prag de disipire,

Se-opreşte – n loc timpul învins

Sub neagra mea privire.

Dezagregat, m-am tot pierdut

In căi fără de ştire…

Dintr-o scânteie-am înviat

Cu foc de nemurire.

BALADA DULCELUI MIHAI

Un licăr de pleoape

În sfintele ape,

Spre ceruri privire

Și spre omenire.

Drag al meu Mihai,

Pe un plai de rai,

Ai cântat izvoare –

Românie -n soare.

Ai plans cu alean

Dorul unui neam,

Greul ce-l adastă

Sub cea aspră castă.

Gândultău de aur

Ne țesea tezaur…

Azi sclipesc pe cer,

Și nu efemer,

Versurile tale:

Steme din paftale.

Și iarăși, bădiță,

Cânt de poieniță,

Ziceai din caval

Seara de pe deal…

N-ai uitat nimic

Din păsul meu trist.

Tot ți-am zis și-mi zic:

Cine nu te știe?

Plans și voioșie!

O lume te cheamă

„Mult poet, de seamă”

Aur și palate,

Mândre nestemate –

Versurile tale:

Cânt și osanale.

Când mă uit în carte

Mă chemi de departe

Să te cautanume

Cum zbori peste lume.

Nume de luceafăr,

Nume din plai sfânt,

Nume cântat veșnic

În cer, pe pământ…

Scris-au cronici multe

Despre versul tău;

S-au speriat ciocoii

Și te-au dat la rău,

Dar mintea ta caldă,

Ca o mângâiere,

Nu le-a dat putere

În mârșava vrere !

Te-au răpus, trădalnic,

Dar ești viu și falnic,

Mândrul meu Mihai,

Bradul de pe plai;

Bardul de pe plai,

Soareîn lume,stai !

Bădie Mihai,

Cel mai falnic crai,

Tu, grijă să n-ai !

Te-‘orcânta din nai

Plaiurile tale,

Doinele din vale,

Și din lumea toată,

„Stea prealuminată !”

————————————-

Melania RUSU-CARAGIOIU

Montréal, Canada

2006 -2022

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *