VULTURUL DE TREFLĂ

Se sfarmă clipa în veșnicii de-atâta întuneric din lumină
cum nici o noapte pentru zi n-a fost vreodat’ așa velină,
nici când adâncul de început se răsfăța în cearșaful nopții,
nici când vampiri prin cimitire își sărutau în taină morții,
iar vânători de buburuze trimit gonaci într-un cartuș
s-asmută stelelor sclipirea înspre ghețari cu derdeluș,
acolo speră ca s-o înhațe un vultur renăscut din piatră
ce, spintecându-i nemurirea, nu va lăsa luna să ardă
și, spintecându-i infinitul în bulgări verzi de chihlimbar,
nu va renaște dimineața în buburuza din hambar…

Se prinde vulturul în joc și năpustindu-se în lagună
răpește strălucirea în cioc – și în gheare, o mătrăgună,
ca s-o răstoarne pic cu pic pe gâtul stelelor flămânde,
preacredincioase în Feți-Frumoși cu straie sângerânde,
tăcerea lor crepusculară – complice cu neantul
s-a răstignit într-un pocal când admirau versantul
sperând că nu le-or fi furate perechile de ochi ascunși
printre bordeiele de paie în care hibernează urși…

Din zbor de cuc neprihănit se sparge strălucirea în cioburi
ce se îndreaptă spre zenit unde le-așteaptă clipe în boburi
și încep ținându-se de mână un vals pe derdelușul vieții
unde speranțele-s stăpâne peste regat de nesperat al gheții;
or, dacă licuricii morții se zbat în cripte încorsetate
de nepăsări și necredințe, de tălmăciri necugetate,
s-ascundă aripile în rouă și visele în trifoiul nopții
pân’ va sosi vultur de treflă, c-așa dictat-au sorții!

Se sfarmă liniștea în tăceri de-atâtea veșnicii ucise
când cete mov de jitniceri aprins-au focul în narcise;
când ard narcisele în ceruri, și îngerii-s neputincioși,
iar lumânările se închină cu reverențe în pași sfioși,
de-aceea, cioburi de credință și de lumină răpitoare
de trădători, trișori, perverși, de slugi pe ram lingușitoare
vor a se rezidi din stele ce și-au zdrobit eternitatea
de-acel fior pe care-l poartă în cârca Sa divinitatea;
mătrăguna, de-l primește să-și găsească în ea odihna,
stelelor… s-o beți degrabă, vulturul aduce tihna!
(22. 03. 2020)

PROVERB BIBLIC

„Dar din dar se face rai!”, spune-o vorbă din bătrâni…
Tu gândit-ai ce să dai când scoți apă din fântâni?
Dacă sete îți stingi cu dânsa și stingi foc pârjolitor,
poți vedea cum luna plâns-a plâns în sân, umilitor,
fiindcă lacrimile ei au umplut fântâna care
i-a promis printr-un crâmpei că le va păstra în sertare?
Nu vor arde ca Pompei… lava-i leacuri, vindecare!

„Dar din dar se face rai!”, spune-o vorbă din popor…
Tu gândit-ai ce să dai când tai brazii c-un topor?
Dacă veșnicia lor vrei s-o furi și nu ți-e teamă,
poți vedea fii de păduri cum te strigă, cum te cheamă
să nu lași mame orfane de-ai lor prunci înmuguriţi
când privirile-ți profane i-or lăsa înmărmuriţi?
Ciripit de coţofane… te-or ucide, doar nu-s sfinţi!

„Dar din dar se face rai!”, spune-o vorbă românească…
Tu gândit-ai ce să dai când ștergi calea scrisă în iască?
Dacă în uscăciunea ei și-a găsit sălaș destinul,
când perechi de porumbei poartă în cioc iubirea, chinul,
de ce tragi în ei cu arcul, cu săgeți muiate în foc
de s-aprinde în cer bumbacul, nu-l stingi nici cu busuioc?
Zări ce cară în spate sacul… vor zbura cu-al tău noroc!
(02. 02. 2020)

EDENUL RĂTĂCITOR

Când Dumnezeu a creat Cerul și pământul
și toată oștirea lor a început a bate vântul dinspre răsărit…
ochii în toamnă aruncându-și I s-au rătăcit în grădina ce-o uitase pe-un scaun de antracit…
i-a ademenit infernul… farmecu-i luxurios le-a trimis ofrandă somnul!
Iscoade verzi își trimitea Edenul când prea trist și furios el devenea pre Domnul…
numai lacrimi, zâmbet trist răsăreau din ametist
și începeau să cadă în clipe, să renască în aripe…
aripile încep să zboare peste cer, peste pământ
și-ating ochi pierduți în zare căutându-și propriul gând,
căutând parcă anume ier rătăcitor, un nume… sau ce-o fi!

Rătăcind din zi în noapte, rătăcind din noapte în zi,
Edenul cel furios, ca într-o joacă de copii,
a scăpat aripa în gânduri unde stau la pândă în cârduri nehotarele
și între mii de nehotare se-ascund umbre de ochi care… hoinăresc!
aripa începe-a grăi către ochii cenușii când le-arată că-i rănită de ispită
și le cere s-o vegheze, s-o urmeze… prin neant.

Din cenușa ochilor pierduți se nasc doi copii desculți care simt c-or fi vânduți pe-un talant,
cineva îi ia de mână și le spune să rămână o fărâmă dintr-o clipă sub aripă
iar din aripa rănită cresc fuioare de răchită pentru clipa învechită
ce renasc într-o omidă care încearcă s-o ucidă în oglindă…
dar Eden rătăcitor i-a sărit în ajutor și, încercând a salva clipa, și-a recunoscut aripa
care, fără de tăgadă, vrea lumină… ca s-o vadă!
(11. 02. 2020)

UNDE, DOAMNE, SĂ MĂ DUC?

“Du-te, poporul meu, intră în cămările tale și închide ușa după tine; ascunde-te puține clipe, până când mânia va fi trecut!” (ISAIA, 26, 20)
Unde, Doamne, să mă duc, ce cămară mă primește
când eu sunt un pui de cuc pe care străinu-l crește,
și ce ușă pot închide când n-a fost nicicând deschisă
inima-mi care se vinde pe o frunză de melisă?
Spune-mi, Doamne, cum să fac a găsi azi adăpost
printre frunze într-un copac… când mi-ai fost mereu anost,
n-am avut ochi ca să văd, nici urechi care s-asculte,
sufletu-mi năștea prăpăd – slava Ta, să o insulte?

– Pus-am în Sion o piatră, temelie – de încercare,
dar voi ați zvârlit-o în vatră și-ați pus foc, ce provocare
când crezut-ați că se poate adăposturi din minciună,
legământ cu vise moarte… stând ascunși în văgăună?
Învoielile cu iadul le-ați pecetluit prin prunci
când ați pregătit orjadul și-ați zvârlit în el porunci,
ați săpat șanțuri adânci prin ziduri de temelie
în care zidisem stânci… de cuvinte, herghelie!

“Și cuvântul Domnului va fi pentru ei: țav lațav, țav lațav, cav lacav, cav lacav, zeher șam, zeher șam (poruncă peste poruncă, poruncă peste poruncă, regulă peste regulă, regulă peste regulă, când pe aici, când pe acolo) ca să meargă și să cadă peste cap și în cursă să fie prinși!” (ISAIA, 28, 13)

Unde, Doamne, să mă duc, să nu cad în sfânta-Ți cursă
când eu sunt un eunuc ce bea laptele de mursă,
n-am știut ca să mă îmbăt cu licoarea Ta divină
când găsit-am prin omăt lacrima-Ți, într-o lavină?
Spune-mi, Doamne, ce poruncă ai gândit să-mi dai în taină
ca să fiu pui de ieruncă, nu în adâncul apei traină,
să fac ouăle de aur pentru singuru’ Împărat
Care este lumii Faur… fi-voi eu răscumpărat?

“Și pentru tine, acesta va fi semnul: anul acesta mâncați din pâinea ce crește pe ogoare, în anul al doilea, din ceea ce crește de la sine, iar în al treilea an semănați, secerați, sădiți vii și mâncați din roadele lor.”

Unde, Doamne, să mă duc, cum mă va primi ogorul
când eu sunt doar un haiduc ce-a pierdut mereu priporul,
iar când pâine am furat de la fețe preaînalte
n-am gândit că fac păcat, făceam inimi să tresalte?…
Spune-mi, Doamne, cum va crește de la sine pâinea nouă
când doar Fiul, dintr-un pește, a hrănit mulțimi de rouă,
dacă acesta fi-va semn… voi putea a-l recunoaște,
voi fi sclavul Tău cel demn și va fi într-o zi de Paște?

– Nu știți postul care Îmi place?
Uite, ăsta este rostul… să găsiți în voi doar pace
când din pâinea ce-Mi e trup n-o zvârliți la dobitoace,
ci bucăți din ea se rup spre flămânzi făr’ de cojoace,
îmbrăcați-i pe cei goi, pe sărman poftiți în casă
și-ți vedea cum amândoi nu v-ascundeți vechea rasă,
rupeți lanțul nedreptății, jugul greu să-l dezlegați
celor ce-s ai judecății victime, adevăr… să nu negați!

Doar atunci lumina voastră răsări-va precum zori
dimineața în alabastră ce sculptatu-s-a din nori
și doar ea, tămăduirea ce-așteptați în vechi cămări,
vă va căuta privirea s-o salveze de blamări
și-o să vezi cum te închid (ca într-o menghină de flori):
înaintea-ți… e un zid – dreptatea și-a’ ei culori,
iar în urma-ți…e o luptă – cu toți diavolii, mereu
S-a lăsat a fi Ea ruptă, Slava de la Dumnezeu!
(31. 03. 2020)

Autor: Lhana Roma-Nova

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns