LACRIMILE DORULUI

Au sosit din lumi
mânate de caleștile cerului,
îmbrăcați în praful de stele
din care s-a născut veșnicia,
au călătorit ani-lumină
să dăruiască sclipirile
cuvântului lor de Semizei.
S-au îndrăgostit de pământ
și i-au cules rodul sălbatec și bogat,
așezându-i aromele în cupe de aur.
Și-au ales urmașii, rupându-și
din ființa lor nevinovată,
din căușele inimii,
din plângerea sufletului,
din glasurile conștiinței,
din sângele lor albastru.
I-au crescut, precum florile,
precum câmpurile îmbrăcate în verde
și cosite la vreme potrivită.
Și-au smuls netrebuincioasele aripi
să le dăruiască lor,
să le fie Zborul mai înalt.
Au făcut din suflete
Case nevinovate
în care Dumnezeu stă la odihnă,
în care glasul divin
SUNĂ a toacă,
RĂSUNĂ a clopot,
VIBREAZĂ a sărbătoare.
Lor le-au dăruit TOTUL,
ultima îmbucătură,
ultima fărâmă de azimă
coaptă în spuza trudei,
ultimul strop al euharistiei,
ultima respirație,
ultima emoție,
ultima privire.
S-au dus apoi către neant,
nu s-au mai întors:
– Cică ar fi prea bine acolo,
dar asta n-o știe nimeni,
poate doar Bunul…
S-au prefăcut în norii cerului,
în picături de ploaie,
în gemete de vânt,
în clipe de singurătate,
în Lacrimile Dorului,
strigând până dincolo de
marginile văzduhului.
Au rămas să aștepte
REÎNTÂLNIREA,
Undeva, Cândva,
când Pronia va hotărî
CEASUL, MINUTA, SECUNDA
în care Liniștea va redeveni
stăpână peste suflete.
Niciodată nu am plâns mai mult,
nici chiar la propria-mi moarte,
nici atunci când urechile sufletului
îmi ascultau cuminți prohodul.
Poetul PLÂNGE…
își plânge amarul
de a nu mai vedea,
de a nu mai simți,
de a nu mai avea
ceea ce alții mai au încă.
Niciodată nu am văzut mai multă durere,
nici chiar la propria-mi zămislire,
nici chiar atunci când inima
și-a oprit pentru o clipă bătaia.
Poetul RÂDE,
râde cu bucuria ploii,
a picurilor răcorind
torida zi de vară,
râde de tot ce nu a râs,
cu gândul la Veșnicie.
Niciodată nu voi simți mai multă Lumină,
nici chiar la întâlnirea cu El,
nici atunci când DINCOACE
va deveni DINCOLO
de lumea pe care nu o putem lua cu NOI.
Poetul VISEAZĂ…
visează încă brațele părintești,
protejat de furtuni
precum de zidul fără de sfârșit,
visează încă respirația caldă
a gândului prefăcut în pulberi.
Poetul IUBEȘTE…
cu puterea și tăria de neînvins
a milei – fiica dintâi,
cu firescul ierbii
crescută prin poieni.
Poetul ADOARME…
pe o stradă cu Îngeri
din propria Cetate,
pe care o păzește
cu sângele său Albastru.
Lumina începutului
Adusă de departe,
Cerută de muritorii
Rătăciți, întru
Iertarea dorurilor
Miresmei
Adevărate…

Autor: Gheorghe A. Stroia

În loc de Cuvânt înainte la volumul „Poeme într-o lacrimă” de Cornel C. Costea, Armonii Culturale, 2018

IMAGINE: ÎNGEMĂNARE – pictură de Gheorghe A Stroia (acrilic on canvas, 30×40)

Comentează - cont Facebook

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *