LA STEAUA LIMBII ROMÂNE

Ca o umbră piere veacul,
Peste noi își trece-aripa,
Veșnicia ta rămâne
Să ne-nmiresmeze clipa,


Blând să ningă cu vocale
Pe acest tărâm-minune,
Mântuită gura noastră
Ție doar ți se supune,


Priveghind la steaua care
Lăcrimează-n înserare,
Pruncii își îmbracă straiul
De cuvinte dulci-amare,


Prea plecați supuși îți suntem,
Vinovați de-o grea iubire,
De când te-am văzut suită
Pe un lemn de răstignire,


Într-o mută adorare
Flacăra ta ne-nveșmântă
Și atunci durerea însăși
E-o fântână care cântă,


Căci tu știi porunca sacră,
Rostuită-n fiecare,
Când ne pierdem pe sub crânguri,
Duși de-o cosmică visare,


Peste vămi și peste fire,
Pe când toate se preschimbă,
Numai tu rămâi de-a pururi,
Maica noastră, dulce limbă,


Nu mai vrem icoana-ți sfântă
Pe la-nstrăinate uși,
De-acum suntem pe vecie
Prea plecații tăi supuși…

Comentează - cont Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *