Ei

Nu ți-am mai scris, de mult, nicio scrisoare, nu ți-am șoptit, de-un veac, ce tare, cât de mult, dar m-arestează, zilnic, lăcrămioare și mă învață cum să le ascult.

Nu te-am urcat pe soclu, nici din lauri coroană verde, trecătoare, nu ți-am pus, nu te-am legat c-un semn de întrebare, dar nici cuvinte tandre nu ți-am spus.

Îmi amintesc cu greu și cum mă cheamă, spre tine însă drumul n-am cum să îl pierd și chiar de-mi sună ceasul, nu mi-e teamă: în iad sau rai, pe tine te dezmierd.

Ești lumea mea, cu bune și cu rele, ești ce mă înconjoară, ce mi-ai dat să gust, ești semănată-n solul minții mele, ești vin pelin, ești cel mai dulce must.

N-am să te-alung din ieri, din
azi, din mâine, n-am să te iau nici în balon, în zeflemea. Îmi dai un răsărit și-un colț de pâine? Perfect, te recunosc: ești viața mea.

Autor: Eduard Lupașcu, Bacău

Comentează - cont Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *