Limba Română, Pasărea Mea Alexandrina Sanda Tulics--album Curcubeie

Limba română este pasărea pe care am primit-o la naștere, cuibărită în cămășuța- mi de unde i se vedeau penele: roșii, galbene, albastre. Și-a aranjat locul de câteva ori, apoi s-a așezat peste inimă să fie cât mai confortată, să o acopere bine să-i poarte emoțiile, gunguritul și fiecare cuvânt învățat din care scotea cântări răsfățate, primite de mine cu mare bucurie.
… copilă fiind, mă văd în mână cu pământ din moșia bunicului din Mehedinți din care făceam turtițe, forme de pâine, prăjituri ( concurența mamei) și căsuțe multe, multe. Modelată, tina prindea fețe de oameni ca a unchiului Niculae care rupea busuiocul din grădina tanti Săndica și împodobea boii înjugați. Biciul era ținut în mâna dreaptă și cu stânga îi mângâia să tragă plugul apăsat când plecau să are, semene.
Brazde adânci scoteau la suprafață puterea pământului odihnit de iarnă, ca untul gras, plin de râme ce străluceau în bătaia soarelui, adunând în urma brazdei stoluri de păsări dornice de festin.
Mai târziu, lanuri de grâu ca aurul galben despărțeau macii în roșu aprins de cicorile albastre, astfel ca haina pământului își arăta identitatea în culori date de Dumnezeu: roșu, galben, albastru.
Mângâiam lanurile și nu treceam prin ele, să nu le rănim, despărțim din frumusețea tricoloră unduitoare.
Așa am fost învățată de bunicul să prețuim lanul tricolor ca pe cea mai frumoasă catedrală în fața căreia puteai să îngenunchezi, să mulțumești cerului pentru darul pâinii.
Cergi de cânepă erau puse în car la sfârșitul lui iulie, când leneș de greutate ieșea de la arie îndreptându-se spre casă în gustul pâinii ce va fi scos din cuptor, gust de neuitat…
Coronițe de grâu așezate pe cap, din care ieșeau macii bogați pe frunte și cicorile albastre, ne transformau în prințesele Coroanei Românești.
Inconștiente de frumusețe si bogăție jucam prinse în hore mici în fericirea păsării tricolor ce striga, chiuia și se bucura pe ființele noastre.
Odihnă în vara toridă sub nucii de la vie, după prânzul gustos de; Brânză, ouă coapte și pâine din țest, prune acrișoare și mere, apă de la Fântâna Ursului adusă de noi copiii să fie rece și proaspătă, făcea parte din mulțumirea lucrătorilor care-și întindeau trupurile pe iarba verde, asemuită cu cele mai frumoase macate țesute de femeile cuminți și vrednice.
Noi, surorile ne retrăgeam sub nucii tineri sau sub vișin și răsfățam pasărea tricolor cântându-i cântecele ostășești ale bunicului trecut prin primul război mondial și versurile patriotice atât de tainice și îndepărtate de curiozitatea noastră.
… Anii trec și mă văd între colegii de liceu la parada de 1 Mai. Fiecare prins în discuții cu zâmbete, eu, înfășurată în steagul tricolor să-mi țină de cald în frigul de afară.
Alte imagini în care sunt îmbrăcată în costume populare românești, eu cânt, cânt, cânt cu toată ființa pentru identitatea păsării căreia-i aparțin, română.
Lăcrimând mă surprind învățând fetele noastre să recite, cânte în limba păsării, limba română care triluie fericită. Cu o rădăcină de leuștean în mână, primită de la mama Sofia din Moneasa, mă despart greu de albastrul înlăcrimat al ochilor ei înduioșați că ne vedem pentru ultima dată…
Oceanul ne-a despărțit iar vestea trecerii ei în lumini mă duce cu gândul la despărțirea strigată în poartă: ne vom vedea în ceruri!
Adun în bagajul încropit, emoționată să nu uit măcar un lucru din zonele Țării Românești astfel că din partea Mehedințiului, Maramureșului, Argeșului, Ardealului am adus cu mine o zestre care nu-și prea găsește locul în decorul american dar în sufletul meu: da.
Ajunsă în America… pentru o vreme pasărea nu a mai cântat…
parcă se temea de limbile popoarele adunate sub același steag nou care ne-a înfiat cu drag.
Îi simțeam neliniștea și zbaterile peste inima temătoare de viața nouă.
Era o după amiază de sfârșit de august -31-2008 când a hotărât să scoată triluri neștiute de mine până atunci și a început să așterne pe hârtie versurile; Te-aștept, prima din scrisul care se va întinde în timp pe paginile a zece cărți;

Fărâme De Lumină,
Te aștept în fiecare clipă,
Să Te unești cu mine-n gând
Și sub a Ta sfântă aripă,
Să mă smeresc, să plâng, să cânt…
Te aștept în fiecare seară,
Să mă adormi pe brațul Tău
Și-n fiecare dimineaţă,
Să mă trezesc de dorul Tău…
Te aştept în fiecare noapte,
Când îngerii la locul lor,
Şoptesc cuvinte de iubire
Şi mijlocesc în locul meu…
Te aştept în fiecare dimineaţă
Să vii, să-mi spui că mă iubeşti,
Iar din iubirea Ta de Tată,
Cu dulce să mă’mpărtăşeşti.
Te aştept în fiecare clipă
Ca să revii, căci în curând,
Se va opri a mea umblare
De-aici de jos, de pe pământ.
Te aştept să vii, s-aduci cu Tine,
O cupă sfântă de nectar
Să beau sfânt, cu nesaţ din Tine,
Să mă îmbăt de sfântu-Ţi har.
Foșnet Stelar, Pietre Albe, Colț Stelar, Tezaur Ceresc, Splendori, Boabe De Gâru, ( maxime și cugetări ) Fereastră în Timp, Îngerii De Atunci -proză scurtă si Curcubeie-versuri în care mai are de cântat pănă la finele hotarât de frumoasa pasăre cu numele Limba Română. Eu le numesc în taină;Doinele Mici,aduse de pasărea tricolor în zborul ceresc ca un bumerang trimis de inima-mi ce atinsese : Carul Mare, Carul Mic, Toiagul, ele fiind Doinele Mari iar la întoarcere avea să dea numele cărților de mai sus.
Astăzi și în fiecare clipă este despre ziua ei, lumină pe care o sărbătoresc mulțumindu-i lui Dumnezeu ca m-a născut în ea.
Să trăiești veșnic Limbă Română!
Limba Română, Cămașa Mea
Autor: Alexandrina Sanda Tulics | Album: Pâine Din Țăst |
Cămașa caldă pe-al meu trup
E vorba românească.
Grădină înflorită,
din limbă strămoșească.
Adună în miresmi, culoare,
albinele s-o zboare,
cu dulce saț dumnezeiesc
în ger dar și pe soare.
E doină, rugă înălțată,
și miere binecuvântată:
e leagăn, cântec pentru prunci
în secerat și-n aur-lunci,
e clopot de e ger în țară,
e muget, bucium, plâns de căprioară
când pomii drepți sunt osândiți
de lupii nesătui tăiați, disprețuiți…
E legământ de vitejie
pentru acel ce în genunchi o cheamă, știe.
E miez de pâine pentru cel flămând,
românul în sughiț plângând.
E cerul ce coboară-n rugăciune,
e sfatul sfânt spre lucruri bune.
E vifor, zimbru, când la poartă,
dușmanii gândurile-și poartă.
E seceră și e secure când fii-haini
o prăduiesc, o fură:
e nai de o iubești, te lasă să îi cânți
de o cinstești cu brațe vitejie
și doina i-o asculți.

Comentează - cont Facebook

Faci un comentariu sau dai un răspuns?

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *