SIHASTRUL

Prin anotimpul fără anotimp
Un cerșător debusolat trecea.
Nu căuta un loc odihnitor,
Nici om care să-i șteargă lacrima

Prin anotimpul palidelor zări
Își poartă-n taină pasul rătăcit…
E-o rană veche, rană de pământ,
O stea pierdută-n cerul prăbușit.

Tu, călător pribeag, neostenit,
Cu ochii ridicați mereu la cer,
Nu scoți o vorbă, știi numai să plângi
Ziua de azi, de mâine și de ieri.

De-ai fi ecoul fără de ecou,
Perechea zilei fără viitor
N-ai îndrăzni lui Dumnezeu să-i ceri
Să miluiască omul muritor.

…Trecut-au ani, s-au scuturat pe rând,
Toți au uitat de tine, făr`să vrea.
Pe unde oare rătăcești acum
Și care mai e astăzi viața ta?

Târziu, mult prea târziu, s-a perindat
Un zvon că ai plecat la Dumnezeu,
Ștergând a lumii lacrimă, umil
Ai plâns neîncetat păcatul tău.

CEASORNICARUL

După ani și ani aflata-am
Un bătrân ceasornicar,
Care împărțea cu brațul
Ani de viață, dar mai rar
Întreba de au vreun rost
Ani mulți dar puțintei,
Strecurând ca pe-o rugină
Suferință printre ei.

Ostenit, ceasornicarul
suspina privind cu drag
La mulțimea visătoare
Care îi stătea în prag –
Cum se îmbulzeau săracii
Laolaltă cu bogații,
Cum se îmbrânceau străinii,
Dar se poticneau și frații.
cum cel tare sau cel slab,
Sănătos sau mai beteag
Așteptau cu nerăbdare
Ani mai mulți, dar fiecare
Se gândea să-i fie bine,
Cât mai bine numai lui
Lăsând dreapta socoteala
În seama bătrânului.

Unul plânge, altul strigă,
Celălalt are regrete.
Toată lumea-i agitată.
Nimeni nu-i dispus s-aștepte.
Nimeni n-ar dori să piardă
Clipe-n plus din viața lui,
Răsturnând clepsidra firii
La ușa destinului.

Calcă timpul în picioare
Și cel mare, și cel mic,
Cel bicisnic, cel voinic,
Așteptând ca pe o mană
Anii mulți – marea pomană.
Dar în multa zăpăceală
Toți se lasă pe tânjeală
Când e vorba de un rost,
Vorbind fără socoteală
Doar de traiul lor anost.

Tulburat ceasornicarul
Privi trist în nicăieri,
Încercând să-și amintească
Om care să fi venit
Cu-n cuvânt de mulțumire
Pentru timpul dăruit.
Dus pe gânduri, bătrânelul
Șterge-o lacrimă pe-ascuns.
Pentru o clipă lumea tace
Nu mai e nimic de spus.

Mângâindu-și barba albă
Oftă greu ceasornicarul,
El, care dorind s-aline
Neputința și amarul,
Împărțea fără tăgadă
Ani de viață, tot cu carul.

Abătut, se duce moșul
Spre cămara ferecată,
Unde-și aștepta sorocul
Anii mulți, dar deodată
Se-auzi un zgomot mare –
Lacătul fu sfărâmat.
Anii care mai de care
Prin lume s-au răsfirat.

De-atunci nu l-a văzut nimeni
Pe acel ceasornicar
Care s-a topit, se pare,
Ca un vis fără hotar.

Otilia Rour
Trier, Germania