Dacă mă gândesc bine, încă de la începutul existeței noastre, Cineva de sus ne pregătește calea vieții. Încet-încet ne ajută să ne învățăm cu depărtarea. Mai întâi câțiva chilometri departe de casă apoi ceva mai mult, și mai mult, și mai departe! Viața însăși este o călătorie. Chestiune de credință!
Mda, părinții îmi povesteau că imediat ce m-am născut am fost nevoiți să plecăm de acasă din cauza iernii geroase. E o istorie nu tocmai romantică, dar de care nu voi vorbi acum.
Apoi am plecat de acasă când eram adolescentă, făceam profesionala la Piatra Neamț. Cam o dată pe lună mergeam acasă, dar veneau la mine pe rând mama și bunicul. După școală o altă plecare, de data aceasta la muncă.
Cea mai lungă perioadă a fost când făceam cursurile bienale, undeva lângă Florența, la începutul anilor ‘90. Ne scriam scrisori asteptând o lună până primeam un răspuns de la cei dragi. Nu pot spune că mi-a fost greu, nu aveam timp, eram mereu ocupată cu învățatul și cu munca (incredibil, dar în Italia în acei doi ani am lucrat ca ajutor-tâmplar, de altfel cea dintâi meserie a mea! Trebuia să mă întrețin cumva!).
Au urmat alte plecări, tot mai dese. 10 ani în țara vecină și așa mai departe.
De fiecare dată era un început, un altfel de început: persoane noi, locuri noi, mod de gândire nouă, chiar și felul de a găti de fiecare dată era nou. Aveam impresia că sunt ca un atlet care de pe o înaltă trambulină se aruncă în bazin.
Deși doar doi ani am lucrat ca badantă pot spune că erau momentele cele mai grele din viața mea. Nu vorbesc de lucrul în sine, ci de singurătatea care te cuprinde și te strânge ca o iederă și acoperă încet, dar sigur tot ce întâlnește. Pe atunci nu aveam computer, nici telefon performant cu care să te poți vedea cu cineva, de internet nici vorbă, nu aveam zile libere, doar două ore la fiecare a doua zi. Când ieșiam din casă, intram în prima biserică unde de obicei nu prea era nimeni. Doar eu și Isus din Tabernacol. Cu El, da, făceam colocviu. Îi vorbeam în șoaptă sau doar ascultam în tăcere ce voia El să-mi spună. Uneori îi ofeream doar lacrimile, alteori mă rugam. Încet încet am înțeles că așa e viața, o călătorie. O lungă călătorie. Sunt etape, faze, pe care trebuie să le accept. Am învățat să mă adaptez.
De multe ori am fost întrebată de ce nu-mi iau cetățenie italiană. Nu vreau. Un buletin nu mă va „salva” niciodată de apelativul străină, iar faptul că persoanele mi-au tradus numele nu mă încântă! Trist e că atunci când mă întorc în România foștii colegi mă privesc ca pe un extraterestru. Acest lucru, da, mă doare pentru că sunt considerată străină în România mea. Sunt moldoveancă și mai moldovenește vorbesc eu decât cei din satul copilăriei mele și totuși… Iote așa, îmi zic eu: Străină în străinătate și străină acasă la tine!
Sunt o fire optimistă și de atâta pribegie, incredibil, dar am învățat să mă simt oarecum acasă oriunde aș fi. Patria mea adevărată, oricum, nu e aici pe pământ unde pot locui maxim 105 ani. Patria mea e undeva în Cer, o patrie pe care încerc să mi-o construiesc cât sunt în viață și oriunde m-aș afla.
Da, pot spune: credința m-a salvat, m-a învățat și mă învață ce e esențial în această viață.
Autoare: Iuliana Baciu, Italia