La capătul lumii

La capătul lumii, lună albastră,
Fiece zi este un acatist.
Un policandru e inima noastră,
Dorul, tămâie-n grădina lui Christ.
La capătul lumii, lună de ceară,
Catapeteasmă în gânduri cioplim.
Se-aprinde-n suflete iară și iară
Lacrima celor pe care-i iubim.
La capătul lumii, cerul măsoară
Timpul bezmetec, in imbrățișări.
Huma din vene durere strecoară,
Ziua de mâine se-ascunde în „ieri”…

Străini

Pământul tună griji şi patimi
Şi cerul naşte disperare
Eu sunt aici, tu? Eşti departe,
Dar nu ne-ajunge loc… sub soare

Cât am iubit

Pustiu şi rece trece timpul…
Necruţător, mereu grăbit…
El s-a oprit doar pentru-o clipă –
Atât cât ambii am iubit.
Atât cât n-am cerşit iubire,
Săruturi şi îmbrăţişări,
Cât n-a contat ce va fi mâine,
Cât n-a durut ce a fost ieri…

Ciob de suflet

De câte ori ţi-am spus „adio”
Şi-apoi grăbit am zis „mai stai”,
Iubind până şi amintirea
În clipele când îmi lipseai.
De câte ori gândul la tine
Mă înălţa şi mă zdrobea…
Am obosit, vorbind în şoaptă,
Cerşind un ceas din viaţa ta.
Nimic, decât un ciob de suflet
Am aşteptat ceas după ceas
Să mai ştirbească din tăcere,
Să nu simt lacrima pe-obraz
Autor: Otilia Brăduţeanu