Acum 33 de ani, la 13decembrie 1983, trecea în nefiinţă Nichita Stănescu. Să ne reamintim câteva versuri scrise de inegalabilul Poet.
„Nu cum sunt eu sunt eu
Ci cum eşti tu sunt eu
Un fel de tu sunt eu
Pe care nu l-ai mai lăsat să fie eu”.
În fotografie, Nichita cu Dora, soţia lui.
Poem
Liniştea te-nsoţea pretutindeni, ca o suită.
Dacă ridicai o mână, se făcea în arbori tăcere.
Când mă priveai în ochi, împietrea o clipită
din a timpului curgătoare putere.
Simţeam că pot adormi, visând stele locuite.
Şi, numai dacă m-ar fi atins umbra ta foşnitoare,
aş fi putut împinge nopţile-ncremenite
ca pe-o elice-naintând, spre soare.
Şi numai sentimentul acesta îmi da fericire,
numai gândul ca sunt şi că eşti.
Sprijineam pe ţârâitul greerilor coviltire,
sub care beam azurul decantat în ceşti.
Şi când sfârşeam cuvintele, inventam altele.
Şi când se-nsera cerul, inventam ceruri albastre,
şi când orele se-verzeau ca smaraldele,
ne bronzam la lumina dragostei noastre.
…Dar tot timpul suna ceva…ceva răsuna,
un cântec de iarba cosită, de taciturne mări,
în care inima de-atunci îşi revărsa
meandrele pierdutelor candori.
Clar De Inimă
Orele plutesc pe langă umărul tău,
sfere-albastre, şi-ntre ele e Saturn.
Şi cum se duc, se micsorează
mai înserat şi mai nocturn.
Nu-mi pare rău, nu-ţi pare rău de ele.
Dreaptă cum stai, trecerea lor
copilaroasă-aproape şi suavă
luceşte-n ochiul tău nemişcător.
Şi uit de ele, uiţi şi tu de ele,
şi-n întunericul odăii se aprind,
se sting, se-aprind, se sting
ochii prelungi ai tăi, murind,
reînviind.
Colindă în doi
Uneori ai dreptate
şi aceasta mă tulbură şi mă face nefericit.
Uneori mă ai pe mine
însingurând cifra unu.
Uneori ne vine să murim
cu moartea altora.
Alteori ne vine norocul
în casa noastră goală.
Astfel ne trăim noi doi,
singuratecii
trăiţii de alţii,
cum raza rece de la steaua polară
niciodată nu atinge zăpada de la pol.
Nedreptate
De ce să auzim şi de ce să avem urechi pentru auz?
Atât de păcătoşi să fim noi încât să fim nevoiţi
să avem
speranţe, pentru frumuseţe
şi pentru duioşie, ochi
şi pentru alergare, picioare?
Atât de nefericiţi să fim noi
încât să trebuiască să ne iubim.
Atât de nestabili să fim noi
încât să trebuiască să ne prelungim
prin naştere
tristeţea noastră urâtă
şi dragostea noastră înfrigurată?
Noi
Noi suntem seminţe şi pământul e al nostru,
Ştim cel mai bine locul şi patima şi rostul,
Ştim cel mai bine legea şi mersul inainte,
Suntem, după nevoie, şi lacrima şi dinte.
Nu cerem nimănuia nimic, însă oricine
Dacă el vrea-l numim şi prieten şi vecine.
Aici şi pâinea, seara, noi o avem la masă,
Căci ne-am făcut-o singuri, zidindu-ne o casă.
Nu zicem rău de nimeni, stăpâni peste pământ
Noi suntem în picioare, sub noi străbunii sunt.
De-aceea poate-n libertate să lucească,
Deasupra noastră, universala boltă albastră.
de la alex goldiș cetire:
.
Nichita, 33 de ani de la moarte azi. Iată-l din nou viu, prin ochii (și stilul!) lui Stefan Agopian, care întocmește o listă a defectelor poetului:
– Nichita credea că e un mare bucătar. Cum nu l-am crezut, a hotărât să gătească și să ne invite la masă. Zis și făcut. Când am ajuns la el, fiersese niște macaroane pe care le amestecase cu carne tocată de porc dintr-o conservă. Și nevastă-mea, și eu am refuzat să mâncăm, el a gustat numai și pe urmă ne-a invitat la restaurant.
– Era ranchiunios. De câte ori venea vorba de Geo Bogza, se enerva și vorbea urât despre el. Într-o zi i-am spus: „Hai, Nichita, Geo Bogza, din câte știu eu, te-a lăudat pe vremea când erai tânăr poet. Ce-ai cu el?”. „Da, bre, bătrâne”, a răspuns el, „așa e, dar a lăudat-o și pe Blandiana!”.
– Îi plăcea să bârfească, mai ales despre chestiile sexuale care li se întâmplau prietenilor.
– Mințea cu multă fantezie și nu se rușina când era prins cu minciuna.
– Nu mânca în public, fără să aibă un motiv serios pentru asta.
– Îi plăcea să se uite la televizor la toate prostiile comuniste.
– Era pudibond, maxima lui înjurătură fiind „pisica Penelopei!”. Ca să-și ascundă pudibonderia, compusese un distih, probabil în tinerețe, pe care îl recita mai des decât era nevoie: „Pulă, pizdă, cur, căcat/ Astea nu sunt cu păcat”.
– Se lăuda câtă matematică știe. Într-o zi, enervat, l-am întrebat dacă știe ce sunt ăia logaritmi. Nu știa și după ce i-am explicat ce și cum, a căzut în admirația logaritmilor.
– În ultimii ani de viață nu mai citea nimic. Într-o zi s-a apucat să laude romanul lui Breban, „Bunavestire”. L-am întrebat când a apucat să citească romanul, care fusese lansat cu numai câteva zile în urmă. „Nu l-am citit, bre”, mi-a răspuns. „Acum vreun an mi-a citit el primul capitol, într-o seară. Așa că nu mai fi cusurgiu, bre! Și Cuvier tot așa făcea, pleca de la os și reconstituia ditamai animalu”.
– Îi era frică de milițieni…
(„Scriitor în comunism”, Polirom, 2013)