Mircea Trifu – poeme

POEMUL ÎMBRĂCAT DE VARĂ

S-a aprins cerul din greșeală, învinuiesc îngerii-asfaltul,
Prea plin e vara de cerneală pe care îmi cobor păcatul.

Se naște-un prunc într-o speranță, din fericire-i decupat,
Îl leagănă zâmbind o viață, cu griji de mamă și soldat.

Am luat o lacrimă de-abis și am stins cerul profanat,
Albastru pare mai deschis și versul meu mai îngâmfat.

Pe malul marilor dorințe, sub valuri de nisip și șoaptă,
Cuvântul unei noi credințe, la poarta ta, timid așteaptă.

Și gura de culoarea sânge, trudită-n zori să mi-l recite,
Să crape stâncile nătânge, din glasul marilor ispitite.

Am obosit pe pragul porții căci așteptarea-i ca o boală,
Micuța mea regina nopții, apleacă-ți gura și mă scoală.

Versuri sărutate

Pe țărmul vieții mele,
Innobilându-mi chipul,
Aprind pe cer candele
Să ardă-n ele timpul.

Și pe nisip scriu „dragă”
Iar marea mi-l culege
Și în abis aleargă,
Misterul să-i dezlege.

Din valuri închinate
Cu sare și argilă,
Pe spume ne-bronzate,
Se naște-a mea copilă.

Din floare de coral,
De mare tăinuită,
O sfântă-n sfântul Graal,
Dar încă ne iubită.

Zâmbește Dumnezeu
De-atâta frumusețe.
Aici pe țărmul meu
Cu soare-i dă binețe.

O prind în vorba mea,
Cu șoapte legănate,
Lăsând pe gura sa,
Mici versuri sărutate.

Și pe la noi, iubire,
Trecură multe-vieți,
Dar toate-n nemurire
S-au stins fără tristeți.

De atuncea inainte
Ţi-am recitat robit
Cu vocea de părinte,
Pe gura de iubit.

Mă jur pe versul meu, copilă

Îmi pun în traistă stropul de rușine,
Căci înnorat e cerul și-i prea mic.
Cobor încet și mă dezic de mine,
Am tot cerut și nu mi-am dat nimic.

Mă răzvrătesc, prezentul ăsta doare
Și nici trecutul nu a fost mai bun,
Trădat sub lună, alteori sub soare
Un singuratic poate sau nebun.

Dorințele se-ndepărtau în noapte,
Eu nu am fost, dar trebuia să fiu.
Nu ascultam al crucii mele șoapte
Ce îmi chema la ea al meu târziu.

Prin vers prea multe vieți trecură
Și în cuvinte-așteaptă alte vieți.
Le curăț cu batista biata gură,
Și sarea asta-a vechilor tristeți.

Să-ntorc ca haina viața asta toată,
Și să privesc iubitul meu pământ,
Căci am visat întreaga noapte-o fată,
Ce îmi citea în brațe-al meu cuvânt.

Cobor să-i caut numele pe stâncă,
E scris adânc pe-al nemuriri frunți.
Aici mă jur cu-o plecăciune-adâncă,
Eu am să merg s-o cer de la părinți….

Mircea Trifu, Arezzo – Italia

https://youtu.be/ZuI61cTNbAk

 

Iubita mea iubită

Pământul l-am mutat pe cer,
Din visul lui fac cruce,
Pe-o parte am bătut în fier,
Un dor ascuns și dulce.

Cealaltă parte arsă-n lemn,
Ce-n răstigniri ne iartă,
Încoronat de spini și demn,
Pe răni Isus o poartă.

Și-n visul de pământ etern,
Vulcani răniți vor plânge,
Sub recea poartă din infern,
Lava păcatu-i stinge.

Eu știu că-s prinț pe undeva
Prin vechi regaturi ninse,
Născut de-o viață și ceva,
Cu brațele întinse,

Îmi spune tainicul pământ,
La capul meu plecat,
Că nici o urmă de-un sărut,
Pe-o floare n-ai lăsat,

Întreb cu vocea răgușită,
Cerul bătrân de știe,
De-a ta cunună-i împletită,
Pe fruntea-ți de soție ?

Pe-un nor scriu ,,poezie”
Și ploaia ți-o recită,
Dă-mi mâna ta târzie,
Iubita mea, iubită.

09.03.2016. Italia – Arezzo

DE ZIUA UNEI MAME

În poala ta aștept de-atâta vreme,
E obosit și doarme-al tău destin,
Măicuță,-ți fac sărate, lungi poeme,
Ți le recit și-adorm și eu puțin.

Am să te port de mână până-acasă,
Căci cerul ei demult e fără stele,
Stau toate căzătoare-aici pe masă,
Căci greu e fără tine printre ele.

Am să-ți citesc cum îmi citeai odată,
Am să-ți recit cum tu m-ai învățat,
Un pic doar să-ți fiu mamă și tu fată,
Și să-mi zâmbești în somnul alintat.

Și am rugat vioara mea căruntă,
Să-ți cânte-n visul tău un cântecel,
Ca tu măicuță-n adormirea sfântă,
Să deschizi ochii somnului, cu el.

07.03.2016, Arezzo, Italia

Triunghiul de taină

Sunt dorul născut în formă de cruce,
Crescută în lemnul purtat de-un sărman.
O milă de-un veac timid să ridice,
Un cântec în bradul sfârșitului an.

Se aprinde un roșu din albul zăpezii,
Trezirea la viață a ochilor goi,
Culorile sării în pletele-amiezii,
Se aștern pe cerul ce doarme în noi.

Privirea de teamă deschide-o fereastră
Și noaptea e-o scuză, să pot să trăiesc,
Căci plânge iar cerul cu lacrima noastră
Și-n mine mi-e sete de-al tău „te iubesc”.

Pe cer desenat fac un colț dintr-un unghi,
Dintr-un roșu cuvânt, două inimi sihastre,
Se trezește pământu-n-al nostru triunghi
Și se umple iubirea de tainele noastre.

 

PE ARIPI DE FEMEIE

În fața ta m-aplec divinitate,
Și-ți port cuvântul, caldă mărturie,
Încoronat în rânduri aplecate,
Supune-a lui dorință, numai ție.

Suntem aici în nenăscuta lume,
Unde apusul scaldă răsăritul,
Și-n fiecare zi, cu-același nume,
În mare îi botează pângăritul.

Și tot aicea plină, luna doarme,
Pe-aceiași pernă cu măritul soare,
Și- încărunțite, nesfârșite karme,
Își oblojesc rănitele-picioare.

Îți port aici la judecată pasul,
Privește pe cărarea lui trecută,
E plin de răzvrătirea mea Atlasul,
Și de iubirea noastră absolută.

Recită-mă acum cu vocea tare,
Voi asculta din huma mea plebeie,
Doar tu divinitate căzătoare,
Cobori cu aripi blânde de femeie.

Italia,13.dec.2015

 

ÎN ADORMIREA LUNII

Am răsfoit tot universu-n noapte,
Copilă dragă, până te-am găsit,
Pe gura ta e încă gust de lapte
Și-ncărunțita sete-l bea grăbit.

Întorci cu ochii paginile crucii
Și le sfințim cu împăcarea noastră,
Vom aștepta ca, plină de capricii,
S-adoarmă luna iarăși la fereastră.

Pe-o pagină stă scris lâng-o fântână,
„Mai lasă-mă să-mi fie dor de tine”
Ne închinăm cu inima în mână,
Lăsând un vers în apele-i blajine.

Pe crucea ei, e-o pace de cuvinte!
În somn zâmbește adormita lună.
Noi îi lăsăm aducerile aminte…
E frig … și-un pulovăraș de lână.

De undeva, ne bate o lumină;
Luceafarul de umbră-i obosit…
Sub plopii fără soț stă scris de mână,
Un vers de dor ce arde moleșit.

Te iau în brațe, că-i târzie noaptea,
Tu dormi micuțo, eu te voi purta,
Îți sunt iubitul tău ce-ți poartă şoapta
Din altă lume, în odaia ta.

Italia, 15.ian. 2016

 

„A FOST ODATĂ…”

Privesc la corpul tău și doare clipa,
Când voi veni-n lumina unui fulger,
Și-ți voi simți cu mâna mea aripa,
Mi-e frică măi femeie, că ești înger!

Când palma mea păgână te-o atinge,
Te vei trezi fugind în alte nopți,
Atuncea teama iarăși va învinge
Și timpul mort în lumea celor drepți.

Ridic petala albă cu sunet de mătase,
Privesc iubirea nudă in magica scânteie,
De aripile ei zâmbind se dezbrăcase,
În noaptea ta de înger vei fi numai femeie.

Îmi cere duioșia pe corpul tău să ardă,
În ochi mocnește jarul culorii de cărbune,
Și lava de dorință e lacomă și caldă,
Vulcan îmi e sărutul pe buzele nebune.

Se rușinează noaptea în tainica-i chilie,
Curg de sub pleoape stele sărate, căzătoare,
Și palmele flămânde în cruda armonie,
Încărunțește corpul in dulcea deșteptare.

Balada unui înger se naște-acum în noapte,
Pe-o insulă din ceruri c-o poartă înstelată,
Lumini cobor albastre în căzătoare șoapte,
Și-ncepe acum eternul ,,a fost ca niciodată”…

O clipă de iubire

Am să-mi împart dorințele în zile
Și câte una-n vis îmi voi purta,
Căci teama din călcâiul lui Ahile,
Eu o ascund în somn, s-o pot uita.

Iau de sub perna multă nerăbdare
Și o întind atât cât ochii-mi cer,
Pe-o lacrimă dintr-un apus de mare,
O insulă îmi fac și-un pic de cer.

Și renăscând pe țărmurile-i goale,
Pășesc desculț pe arderea-mi târzie,
Cioplesc altar din nopțile ovale,
Și-mi chem ,,abia născuta”-n poezie.

Te văd venind cerându-te în brațe
Strigând „iubite înalță-mă mai sus!”
Cu ochii mei ce-noată în speranțe,
Privesc spre noi în tainicul apus.

În ceartă sunt cu Dumnezeu

Tu, dorule, să te grăbești,
E în curând apusul lumii!
Ai fruntea grea şi- mbătrânești…
Se-afundă pașii-n carnea humii.

Tu leagă-i mâna c-un cuvânt,
Iubitei mele-n fuga-i crudă,
Coboar-o-aicea pe pământ,
Căci nu vrea cerul să m-audă.

Aici, să-i amintesc de tot.
Să simtă dragostea-ncepută,
Căci gura asta de netot,
De dor e seacă, rece, mută.

Să-i scald pe palme corpul ei
Și să-l îmbrac în versuri calde,
Din multe pagini de femei
Doar în a ei, pământul arde.

Și dacă nici acum nu poti,
O să mă las de scris în humă,
Am să mă-nalț ascuns de nopți,
Unde chemarea mă îndrumă.

Voi sparge-n ceruri poarta grea
În mii de cioburi reci, de sânge.
Și dacă n-am să dau de ea,
Albastrul bolții îl voi stinge!

Eu nu te las din nou să-mi iei
Iubirea fragedă din mine.
Alegeți alta din femei,
Că-ți plânge cerul de rușine.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *