Motto:
„Poezia este raza luminii eterne când suferinţa este comprimată de dragoste”
Versurile poetului Mircea Trifu m-au fascinat din prima clipă. Regăsindu-mă în ele la fel ca în versurile marilor clasici, afirm fără ezitare că poezia se află la ea acasă. Pentru sufletele însetate de lumină şi bucurie, creaţia lui este o revelaţie, emanând tandreţe, gingăşie, căldură şi dragoste.
Născut în sudul României în anul 1960, Mircea Trifu avea să devină peste ani mândria oraşului Medgidia. Poate că valurile mării, ţipătul pescăruşilor sau, de ce nu, nisipul fierbinte, au fost primele impulsuri care l-au îndemnat să scrie. Poate că dragostea însăşi a fost cea care l-a smuls pe fostul adolescent din visare, determinându-l să-şi aştearnă versurile cu măiestrie.
Opera literară a lui Mircea Trifu cristalizează un sentiment profund şi unic în rânduri de poezie înălţătoare, conexiunea dintre cei doi fiind de natură angelică. Creaţia lui exprimă dragoste şi durere, deznădejde şi împlinire, îmbinate armonios cu credinţa. Autor al mai multor cărţi de poezie, mai târziu avea să se scrie despre el: „Încă de când era adolescent a început să scrie poezii de dragoste, inspirate de sentimente, pasiuni şi bucuria de a trăi“.
Versurile lui izvorăsc din profunzimile sufletului, limpezi, curate şi răcoritoare precum apele cristaline ale izvoarelor. Poezia lui Mircea te îndeamnă la visare, face inima să vibreze şi încălzeşte sufletul celui ce o citeşte. Poezii ce evocă dragostea în toată măreţia şi intensitatea ei. Dragoste curată, dragoste unică, dragoste imensă, DRAGOSTE scrisă cu majuscule în slove de aur”
Având un mesaj uşor de asimilat, poezia lui Mircea Trifu este melodioasă şi curgătoare. Dacă ar fi să răspund ce înseamnă poezia pentru mine, aş răspunde simplu: gând, mesaj, modestie, talent, trăire intensă, întoarcere la origini.
„Poezia reflectă iubirea născută în Univers, nicidecum „ fracturări de limbă” cu şi fără semne de punctuaţie, cu sau fără rimă.”
Iată câteva poeme reprezentative scrise de Mircea Trifu, stabilit in Italia la Arezzo.
ÎN CEARTĂ CU DUMNEZEU
Tu, dorule, să te grăbeşti,
E în curând apusul lumii!
Ai fruntea grea şi- mbătrâneşti…
Se-afundă paşii-n carnea humii.
Tu leagă-i mâna c-un cuvânt,
Iubitei mele-n fuga-i crudă,
Coboar-o-aicea pe pământ,
Căci nu vrea cerul să m-audă.
Aici, să-i amintesc de tot.
Să simtă dragostea-ncepută,
Căci gura asta de netot,
De dor e seacă, rece, mută.
Să-i scald pe palme corpul ei
Şi să-l îmbrac în versuri calde,
Din multe pagini de femei
Doar în a ei, pământul arde.
Şi dacă nici acum nu poti,
O să mă las de scris în humă,
Am să mă-nalţ ascuns de nopţi,
Unde chemarea mă îndrumă.
Voi sparge-n ceruri poarta grea
În mii de cioburi reci, de sânge.
Şi dacă n-am să dau de ea,
Albastrul bolţii îl voi stinge!
Eu nu te las din nou să-mi iei
Iubirea fragedă din mine.
Alegeţi alta din femei,
Că-ţi plânge cerul de ruşine.
CHEMAREA DE ARGINT
S-a rătăcit pe cer, un om venind spre tine
Cu glasul răguşit, de-atâtea braţe-ntinse,
Şi-n el ca niciodată, speranţele de mâine,
Par stele căzătoare din toamna sa desprinse.
Şi s-a oprit la mine spunându-mi că doreşte,
Un vers în ramă caldă şi-apoi să îl sfinţesc,
Şi când pe coala rece, ninsoarea se topeşte,
Să scriu cu-n dor de fată, eternul lui, „Iubesc”.
Îl pun să povestească ce simte lângă tine,
Privirea sa se-aprinde şi cu uimire pare
Un ars cuptor de lut tânjind după o pâine,
Sfios ca un raspuns, ce-aşteaptă-o întrebare.
Şi m-am gândit la tine, micuţa mea regină
Scriind poemul ăsta şi-n rama mea te-alint,
Cuvintele se-apleacă şi-n faţa ta se-nchină,
Sunt omul ce te cheamă cu părul de argint.
BANALĂ NEMURIRE
Trec poarta veşniciei spre lumea altor vieţi,
Să văd cum naşte clipa, cât moartea are preţ.
M-am stins şi cu apusul şi-aprins în dimineţi,
Simţind călcâiul nopţii şi-al valului dispreţ.
Într-un izvor de munte scriind, mi-am aşternut
Cuvinte-n stropi de apă, cu gustul sfânt de Prut
Şi hoarde de fioruri al humelor cernut,
Îmi mangaiau eterul cu-n cald nămol sărut.
Dintr-o Balada-o mare sărat-am recitat
Şi pletele-mi cărunte băteau pe ţărmul meu.
Simţeam abisul arid, absent şi negustat
De nici o nemurire cu buze reci de zeu.
Într-o poiană verde las rădăcini adânci
Şi gust aroma vieţii pe frunze de cristal.
Să văd lumina zilei cu zâmbetul de prunci
Şi-atunci eternitatea o simt un timp banal.
Renunţ la nemurire, eu vreau să nasc din nou,
Să cresc un dor în mine şi-o sete de iubită.
Vreau clipa când poetul, într-un divin ecou,
Sărut-o gură dulce de-o zână adormită.
–––––––––––––––––-
L.G. JANIK
Aldingen, Germania
20 februarie 2016