POEZIA – STEAG AL SUFLETULUI
Fericiţi sunt cei care sunt persecutaţi pentru dreptate
Să vă consideraţi onoraţi când vă vor insulta şi vă vor
nedreptăţi.
După Evanghelia Sfântului Matei
V. 4 şi 11
Cui îi mai arde azi de poezie? Chiar dacă Poezia este expresia supremă a Cuvântului… Dar şi mai trist e că cei ce caută poezia sunt socotiţi de marea majoritate ca fiind nişte oameni cu abateri mintale. Ce să mai vorbim de felul cum sunt apreciaţi acei care fac poezie?
A fi poet în zilele noastre, desigur, nu-i mare cinste, în acest colţ de lume, precum nici poezia nu-i aşezată la loc de cinste, pe care îl merită. A fi poet, la noi, ar însemna în ochii unora mai mult o ruşine că nu te ajunge mintea să te ocupi de altceva. Cu adevăratelea ai fi mai stimat şi ai avea alt preţ, dacă nu te-ar preocupa poezia, nici limba, nici destinul neamului tău, ci te-ai ocupa de „ceva concret de pus pe limbă”, cum le place multor oficiali s-o spună.
Ca să vezi, pe lângă un afacerist prosper, un nemernic mafiot, pe lângă un cocoţat al zilei ce ţine pâinea şi cuţitul, rar cine se poate abţine să nu se gudure.
Dar cine se gudură pe lângă un poet? Un poet adevărat, un poet cât o suferinţă, poate oare da prilej pentru gudurare?
Trăim timpuri când de toate fărădelegile şi greutăţile, de toată sărăcia şi pierzania în care a fost scufundat un neam, sunt învinuiţi poeţii, scriitorii şi nicidecum hoţii, deveniţi milionari peste noapte, pe seama celor mulţi şi prădaţi.
Un poet e o lumânare ce arde şi luminează. Fără lumină, cum se ştie, nici grâul nu creşte… ca „să ai ce pune pe limbă”.
O carte de poezie e ca un lan de spice, emanând lumină şi speranţă, o carte de poezie e o lacrimă a durerii, a bucuriei poate, o lacrimă a salvării. S-o vezi, s-o citeşti, s-o simţi ar trebui…
Să dai cu barda într-o carte de poezie, e poate ca şi cum ţi-ai scoate ochii, ca să nu vezi lumina. Fără tăgadă, asta şi-o doresc ghiftuiţii demnitari de pe la noi şi de pe aiurea oploşiţi, orbiţi de putere, care vor de-a pururi să hăituiască un neam, văduvindu-l de cultură şi transformându-l în gloată. Oare chiar atâta merităm? Nu cred.
Mulţi mă întreabă: „În zilele noastre, ţie îţi mai arde a poezie?”
Când stau şi mă gândesc…, eu nicicând n-am fost străin de poezie şi nici bogat n-am fost. N-am reuşit încă să aflu ce înseamnă a trăi bine în Casa Neamului meu, ocupată de năvălitori, care fură tot ce se poate de furat şi care distrug totul ce poate fi distrus…. În această Casă, poezia îmi este sabie şi scut, gând luminos şi speranţă.
Nu cunosc o altă poezie de luptă şi apărare, decât acea ce izvorăşte din durere şi neîmpăcare, din dragoste pentru Ţară şi Neam. Mizeria vieţii şi adevărul prigonit mereu, întemniţat, de-a nu fi cunoscut, mă fac să nu tac, să deschid obloanele sufletului omenesc, ca să pătrundă în el miracolul vieţii aşa cum este el, cum ni-l dorim. Poezia, ea mă ajută să vâslesc din întuneric spre lumină, ea, Poezia Durerii şi Neîmpăcării. Această poezie e cea mai aproape de sufletul şi viaţa mea şi pe care doresc s-o împărtăşesc şi cu tine, omule drag, ce suferi ca şi mine, care nădăjduieşti ca şi mine la binele vieţii, pe care-l meriţi – ca toţi acei din lumea mare, ce se bucură de acest dar dumnezeiesc.
Când, dacă nu acum, când ni-i greu, ar trebui să ne împărtăşim unul cu altul şi să ne ajutăm care cu ce poate? Când, dacă nu acum, când ne lipseşte orice speranţă de a mai trăi bine pe pământul strămoşesc, când dacă nu acum avem nevoie de un dram de lumină şi speranţă? Cine să ni-l picure? Doar orice durere împărtăşită, pe jumătate-i uşurată şi orice gând luminos – îţi poate lumina calea. Însă, fără dorinţă, fără voinţă şi fără dragoste, fără a lupta cu credinţă şi devotament pentru a obţine izbânda – puţină bucurie ne aşteaptă. De atâta, dragă cititorule, prin cele scrise şi înmănuncheate în această carte, te îndemn să ne împărtăşim trăirile sufleteşti, năzuinţele, să cumpănim împreună şi să mergem voitori, cu încredere şi dragoste spre tot ce ne dorim: Să nu râdem, când trebuie să plângem/ Să nu dormim, când trebuie să-nvingem!
Poezia tot e o armă. Ia-o, să te ştiu înarmat.
Ionel CĂPIŢĂ
( Chişinău – Republica Moldova)