ANGEL 1
Pe mine mă cunoşti după rucsac
Sau după haina cu manşete rupte
Să nu plângi azi, că ieri am fost sărac
Şi să nu uiţi c-am moştenit un munte.
Am pantalonii lungi, tociţi la tiv
Şi talpa la pantof e descusută,
Permisul meu de viaţă-i relativ,
Iubirea pentru tine-i absolută.
Nu plânge iluzoriu de concret.
Nu sunt sărac, am şapte piramide
Şi lângă Sfinx am un aven cochet
Spre care ţi-am plantat Semiramide.
Pe mine mă cunoşti după poteci
Şi după ochii mei cârpiţi în frunte.
Când ai venit nu ai ştiut că pleci
Cu trecătorul posesor de munte.
Şi ne-am iubit pe blana mea de urs…
Îţi aminteşti de peştera pătrată
Unde-ai jurat că ai să faci recurs
Dacă mai pleacă îngerii vreodată!?
Nu plânge de ţi-e sufletul pierdut,
Al galaxiilor sunt vultur adoptiv,
Dovadă că pământu-i absolut,
Iar ceru-n care zbor e relativ.
Erogeneză
Tu mă aduci, femeie, om în lume,
La tine mă închin întâia oară
Şi-ţi sunt arcuş în plânsu-ţi d vioară,
Apoi te las lăsând în urmă, urme.
Înghiţi în sec şi taci de dor când doare,
Atingi vioara să-ţi-aline cântul
Şi înecat de cer îţi e pământul
Când apa-i înecată la izvoare.
Din ce în ce mai greu îţi e urcuşul,
De-atâta ploaie nu vezi în răscruce
Străinul care stă să ţi se urce
Şi să se-nchine-n palma ta. Arcuşul.
Nu ca şi când
Îmi scrii cu lacrimi doru-n gând
Şi-mbraci un fulg pribeag, de nea,
Ce cade invers , ca şi când
Pământul ninge steaua mea.
Eu sunt cu tine, rând pe rând,
În vânt, în rouă şi în flori,
În zbor şi-n frunze, ca şi când
Pământu-i dincolo de nori.
De talpa-ţi calcă tremurând,
În palma aspra să mă laşi
Să-ţi port mânuţa, ca şi când
Ai face iarăşi primii paşi.
Iar noaptea-n care simţi, visând,
Obrazul plâns că-i sărutat,
Copil mea, nu ca şi când,
Ci chiar sunt eu – nu am plecat !
Poet
Când bătături îi sângerează şi plugul doarme-ntr-un ungher,
Când roibu*doar miroase fân şi-aşteaptă împăcat alt mâine,
Artistul îşi îneacă visul, privind penelul său stinger,
Apoi înghite dulce-amar,
Apoi înghite dulce-amar, un colţ, mucegăit, de pâine.
Când brazda-ngroapă cerul negru ( pândeşte-ntunecat alt cer)
Se pierde-a roibului potcoavă şi al artistului condei,
Sudoarea potoleşte setea plugarilor ce vin şi pier,
Dar talpa lasa-n urmă pânza şi poezia despre ei.
Când fruntea, mâinile-i pansează şi trec în triluri ciocârlii
Artistul iartă vântul aspru
Artistul iartă vântul aspru ce-l biciuie prin ţolul rupt.
Când păsări pentru ele cântă, plugarule, în veci vei fi
Poetul care-aduce lumii, cântare-n cer şi pe pământ !